Nici nu pot să le separ.
Am ajuns acasă după mini-maratonul ăsta bucureștean și simt că o să tot decanteze emoții și flash-back-uri și what-if-uri, dar, dacă aștept până atunci, nu mai scriu despre periplul ăsta care îmi va rămâne bornă. Și ancoră.
Cumva, imaginea îmi este încă nițel blurată. Fiindcă ochii îmi sunt nițel acoperiți de la emoții.
Ori, poate e mișcată, din cauză că m-am mișcat eu încontinuu.
Sau poate e puțin din amândouă.
Așa cum spun mereu, lucrurile bune și cele mai importante în viață, cu oameni.
Oamenii mei, de data asta, au fost, o mână de femei pe care le admir și le prețuiesc. Le scriu numele în ordine alfabetică, este criteriul care le așează împreună, la fel de importante, oricât este fiecare dintre ele de independentă, valoroasă și diferită.
Alina. Alina Chiticaru. Fata cu prosecco. Cu cadouri în care pune și ciocolată și lumânare și poveste și bunătate și bucurie. Și mai pune ea, acolo, ce știe ea mai bine să vă povestească. Voi doar căutați-o și o să găsiți un Om.
Andreea. Andreea Molocea. Fata din Vis. Care ni s-a arătat, timp de două zile, aievea. Aproape mai minunată (dacă superlativul absolut ar avea grad de comparatie) decât o conturasem în mintea mea.
Cu ilustrațiile-poveste. Privilegiul meu și al celor care au întâlnit-o acum, venită de la Praga pentru voi, a fost acela că am putut nu doar să o îmbrățișez, ci am ascultat-o (și privit-o) povestindu-și ilustratele.
Pe site-ul Andreei sunt toate aceste povești, nu trebuie decât să dați click, și veți găsi acolo minunății.
Eu știu doar că am atins-o pe Andreea și nu o să îi mai dau drumul.
âolșllllllllllllllllllllllllllllllll( a trecut Gogu să vă salute, în felul lui :))))
Bogdana Dobre. The Chef. Ale cărei tarte le-am savurat încă de dinainte de a le vedea și gusta, din poze. Nu știu dacă am mâncat ceva mai bun. Și am mâncat câteva tarte la viața mea. I-am privit mișcările, precizia, dar și pasărea-mărțișor de la încheietura mâinii și vulpea-inel, că…mno, metehne ofeliciale.
Laura Cristina Oncescu. Laura mi-a apărut zâmbet și așa mi-a rămas, Fata-Zâmbet. Și nu doar atât, ci ne-a hrănit cu waffles sănătoase, arătoase de să le mănânci din priviri. Și am iubit-o fiindcă a venit și mama ei. Astfel, am putut vedea, iar, că așchia nu sare departe. Laura este fitness personal trainer, așadar, aveți noroc, e acolo, la voi, în București. O găsiți pe paginile ei de SoMe.
Ramona Barbu cea Răsucitoare de cuvinte. Eu i-am spus Ramram. Este atââât de frumoasă, atââât de agilă și îndemânatică, încât ai vrea s-o iei acasă. Îi găsiți ușor pagina #cuvinteaurite, acolo unde îi puteți scrie și ce vreți să vă scrie cu sârmele ei și cu mâinile ei fermecate.
Oana. Oana-Campioana. Pe care, dacă nu am așezat-o alfabetic așa, tot aș fi lăsat-o la urmă, fiindcă ea este ctitorul evenimentelor. Leaderul echipei. Cea care ne-a adus împreună. Despre care, orice spun, se repetă, fiindcă o spun de fiecare dată.
Oana este, fără urmă de tăgadă, un om de succes. Unul dintre lucrurile care o face cu totul și cu totul specială este acela că alege să fie cu oameni, între oameni. Ea are deja reputație, comunitatea ei, clienți fideli, faimă, o familie foarte mișto. Cu toate astea, mai are și această disponibilitate rarissimă de a trage de umeri în sus oameni care, poate, o inspiră și pe ea. Asta o face pe Oana, Campioana. A umplut casa cu lumânările ei unice, unice, unice, cu zambilele ei, crescute de ei cu iubire, cu pantofii eu cu tocuri înalte și cu cerceii ei, cu tonusul ei molipsitor. Oana, care și atunci când este obosită, este neobosită. Ne-a ocrotit și ne-a ținut de mână. Mie, mi-a dat un deget, și am luat-o toată.
Eu am stat cu fetele astea patru zile. Patru zile dintr-o perioadă în care îmi este greu la suflet. Care, nici nu știu prin ce magie (ba știu, dar tre’ să vă las și pe voi să munciți nițel, să căutați, să vedeți, nu totul de-a gata 😀 ), mi-au pus lumină și zâmbet pe față (bine, și o grămadă de lacrimi, dar de alea bune, care limpezesc și mântuiesc) , curaj în cap și încredere în suflet.
Pentru toate astea, le aștern și aici un MULȚUMESC mare cât inima mea plină.. Și tot e puțin tot e mic mulțumescul meu.
Un mare mulțumesc și vouă, celor care ați trecut, v-ați oprit, v-ați făcut timp. Ne-ați adus bucurie. Și credința că mai trebuie. Mai facem.
A fost tare frumos și că am avut șansă să le cunosc pe Alina, Anca, Dana, Andra. Să nu-l uit pe Ionuț, care mi-a făcut niște poze frumoase (nu le-am văzut încă, dar o să fie acolo, la proiectul lui). Să o revăd pe Lia. Să beau cafea bună de la De’Longhi, care a fost acolo, să ne dea energie și savoare. Și apă. Apă vie.
Mulțumesc tare mult celor care au venit și la întâlnire cu mine. O parte, prietene, care m-au susținut. Oana, Cornelia, Camelia. Cealaltă parte, m-a creditat cu încredere, fără să mă fi întâlnit înainte. Încredere care mă ajută și mă determină să continui, să nu mă opresc. Și cu care simt că o să mă mai văd 🙂
Sunt tare bucuroasă pentru că alți câțiva prieteni au ales să își facă programul încluzându-mă și pe mine, fie după serviciu, fie printre două sloturide la job. Loredana, Adina & Cristi, Diana, Irina & Andrei, Nuami, Roxana, Silvia, Oana, Candice & Adrian, Camelia, Briana, Ana, Cella, Angela.
Însă toate acesetea s-au putut întâmpla doar datorită Oanei. Lumânăreasa. Florăreasa. Adunătoarea de Oameni. Care mi-a scris, m-a adus în proiectul ei, făcându-mă să plec de acasă pentru Târgul-Netârgul ăsta de Frumos. A fost prilejul care m-a mobilizat. Că sunt si eu femeie bătrână cu brâu de lână :))
Oana: you have all my grattitude. Și toată admirația, așa cum știi deja și repet repet repe…rep…re…
Iar atenția ta mă onorează și îmi dă curaj.
E dimineață. Scriu încă îmbrăcată în pijamale. Ca și cum aș mai sta la povești cu ai mei. Și cu Gogu în poală. Care s-a plictisit și mă supraveghează, iar acum s-a culcat lângă mine.
Abia a plecat fratele meu, care a venit de la Galați, ca să stea cu Mama, cât am fost eu plecată.
De 10 ani am fost tot singură în casă, de Ziua Femeii.
Acum 11 ani: era în zori, ne pregăteam să plecăm la muncă, eu la școală, Eugen la head office. Era joi. Cu o seară înainte, venise cu flori. Un buchet micuț, cu ultimii trandafiri care rămăseseră nevânduți la florăria spitalului la care făcea dializă miercurea, lunea și duminica. Îi pusese, fără să văd eu,( pretinzând că a uitat ceva în mașină), la ușă, într-un borcan luat pe șest din debara. Mi le-a dat, spunându-mi: când te iau de la școală, mergem să îți iei inelul ăla la care te uitai când am fost cu Ana, se potrivește cu cerceii. Nu vreau inelul, vreau să îmi prinzi pe proiectul de bucătărie, mașină de spalat vase.
Si am plecat la serviciu.
După două zile, murea. În weekendul ăla a murit.
Chiar dacă unii o să spună că am alăturat Bucurie și Culoare, cu Tristețe și Durere, am lăsat amintirea asta, căreia îi zâmbesc acum cu duioșie, tocmai pentru că se alătură bine cu umanismul, empatia, simplitatea și emoția acestor zile.
Fratele meu putea să plece de ieri, chiar și aseară. A rămas ca să fie cu mine și cu mama ( la care mergea la Tecuci mereu, toată viața), măcar puțin, cât o cafea.
Cam așa. Mi-e Ziua Femeii.
Pentru toate aceste lucruri care mi se întâmplă.
Poate că și eu le atrag. Măcar puțin.
Sunt recunoscătoare.
Ofelia
La Mulți Ani!
#lasââfhsjgjklllllllllllllllllls.
(Și Gogu)
.