Să vă povestesc despre cum am ajuns la operație și cum a fost în spital, căpoate vă folosește vouă ori vreunei rude sau cunoștințe, la o nevoie.
Prin vară, uitându-se atent pe radiografia dentară, doctorița stomatolog a depistat ceva dubios în sinus maxilar drept. Fapt care ne împiedica să pună implanturi, zona fiind infecțioasă. A urmat radiografie anume pentru sinusuri (maxilar, nas, frontal), vizită la medic ORL, care suspecta chiar o particulă dintr-o lucrare dentară veche care să fi migrat în sinus. Medicul ORL s-a consultat cu medicul chirurg. S-a văzut și nasul strâmb, că doar anul trecut în noiembrie, când am căzut pe asfalt, din alergare, în nas am căzut și s-a și fisurat (asta a arătat radiografia de la vremea aceea). În fine, s-a prins el cum s-a prins, cert este că dificultățile de respirație s-au accentuat, încat respiram mai pe gură. Știți ce înseamnă asta: oxigenare deficitară, uscăciunea gurii, respirație zgomotoasă, somn dereglat, oxigenare deficitară. S-a decis și programat operație. Pentru care am decis să vin pentru operație tot aici, și nu la vreun spital privat (costurile) sau la Spiridon, la BMF.
Clinica ORL de la Spitalul de Recuperare Iași. Bașca norocul unui chirurg fenomenal, renumit în toată țara, la care lista de așteptatre este de niște luni.
Internarea a fost programată pentru 9 noiembrie (și asta fiindcă am avut norocul ca cineva programat să nu poată veni la Iași atunci). Menționez asta fiindcă programările la DR. Cristian Mârțu sunt făcute pe multe luni în avans. Vin oameni din toată țara, vin copii tansferați de la Pediatrie, mulți pentru implanturi auditive.
Așadar, pe 9 noiembrie dimineață, m-am prezentat cu documentele la spital. Am așteptat o bucată, să fi fost până după raportul de gardă, apoi cineva m-a preluat (de pe secție se confirmase că am venit cu rost) și m-a dus la testare Covid. Aici am avut și noroc, m-am întâlnit cu Nico, un om extraordinar, pe care îl cunosc de câțiva ani ( Nico a avut și o emisiune la Infinit TV, unde am fost învitată, cred că în 2019). Norocul constă în faptul că eram nițel speriată de ideea de spital. De aia vă zic, lucrurile ar fi fost la fel și dacă nu mă știa nimeni. M-a luat sus pe secție. Ei, bine, drumul spre secție trece prin „Camera de igienizare”. Unde te îmbraci în pijamale, papuci și halat. Și esti însoțit cu liftul (cu însoțitor ți el) la etajul doi. Unde ușile se deschid cu ecusonul de accees al personalului.
Branulă, analize, instalare. Totul trebuie să încapă în noptiera alocată. Inclusiv geanta de bagaj și poșeta. (zic asta fiindcă am văzut, cât am stat la în așteptare, persoane venite cu troller, care au rămas la garderoba camerei de igienizare).
Pe la amiază (când au terminat operațiile de dimineață), am fost escortată (cu mască, desigur, ca peste tot prin spital) la blocul operator, pentru evaluare cu medicul anestezist. Mers înapoi la pat. Mai după-amiază am mers la radiografie pulmonară. tăt bine. Nu mai știu când, am fost evaluată și de un medic rezident de-ai Dr. Mârțu (Spitalul este spital universitar și este normală procedura asta). Un tânăr foarte mișto, care cred că va deveni un doctor foarte bun.
Între timp, prin branulă mi s-a administrat perfuzie cu ce știu ei. Seara după opt nu am mai băut nici apă.
A doua zi dimineață am fost dusă la sala de operații. Mi s-a spus să îmi iau telefonul/încărcător (dacă o să mai am nevoie de ceva, o să mi se aducă de sus), fiindcă voi râmâne în ATI după operație.
Operația. Inspirați, o să simțiți un miros puternic, acum vine somnul.
M-am trezit în ATI, cineva se chinuia să mă țină de vorbă, ca să nu adorm, să tot fi fost vreo 15minute. Par de ăla rabatabil, cu telecomandă, trebuia să stau cu capul ridicat, să nu se ducă nimic în gât și să înghit. În salon, un tătic, care aștepta să îi iasă din operație la ureche fetița, a ieșit fețița, care era foarte speriață și a vut o criză de plâns și țipat. Am ațipit amândouă istovite într-un final, timp în care a mai apărut în tătic care își însoțea fetița (operație la ureche) și un bărbat operat la o ureche.
Când a terminat toate operațiile, a trecut Doctorul Mârțu și mi-a spus cum a decurs operația, ce a găsit acolo, ce a făcut, ce urmează. Mulțumesc, noapte bună. Albă. Teama de a nu înghiți nimic din ce se duce în gât, stat în șezut sau pe o parte. Hidratare, să se spele organismul de substanțele de la anestezie.
Seara, cei doi tătici au plecat acasă cu fetele, am rămas cu omul ăla. Și cu o asistentă de gardă minunată, care a stat cu noi, am mai povestit una-alta (bine, la o bucată de noapte mi-a zis că ea s-a apucat de citit blogul meu deja 😀 ). Mno, ce să zic, banană, iaurt, am cerut bananele rămase unuia dintre tătici, apă, gură uscată, durere în gât (de la intubat), operația efectuată laparoscopic, eu în parametri.
A doua zi, vineri 11, dus la salon. Asteptam cu nerăbdare să plec acasă la amiază. Eram îndopată cu niște splinturi din silicon, meșe băgate până în creieri, acolo colcăia sânge, care trecea prin toate alea și se confecționa un „căpăstru” care să mă ajute să nu țin compresa cu mâna (practic, se pun compresele intr-o bandă de tifon care se leagă strâns pe după cap.
Și alea se tot scimbă și ei monitorizează totodată cantitatea de sânge, in fine, ce drenează pe acolo și cât. S-a făcut și amiaza și așteptam cu ardoare să primesc externarea. Am primit-o, însă tot se eschivau de la scos branula și mai trăgeau de timp, să sângerez mai puțin. Pe la cinci am plecat acasă. La plecare, doctorița de gardă mi-a spus: dacă vă curge mult sânge, vă rog să veniți înapoi. Fiindcă sunt fată isteață, m-am prins eu cum e treaba cu căpăstru ăla si, neavând fașă bandaj, am împrovizat din comprese înnodate una de alta, și așa am reușit să deretic prin casă, să spăl vasele, să mă instalez la Vocea României. Ei, ce să vezi? Tor curgea și curgea, doar că, atunci când m-am uitat eu, pe la trei, era sânge curat. M-am speriat oleacă. M-am îmbracat și mi-am pus în rucsăcel câte ceva (nu am mai luat halatul, că știam că este foarte cald în spital, și ocupa spațiu). Sunat taxi, ajuns spital. Spitalul, fiindcă nu este spital de urgență, era închis și cu portarul în gheretă, noroc că am dat claxoane și nu m-a debarcat taximetristul până nu a ieșit omul.
A sunat pe secție, m-a însoțit în cladire. La triaj desigur închis. A coborât doamna doctor, mi-au dat botoșei albaștri și halat de unică folosință (totul fiind închis, nu aveam unde să mă schimb în pijamale) și m-au dus în salon. Bine, mai mult în camera de pansamente, unde mi-a pus iar meșe, iar branulă, iar perfuzii cu ce or fi fost.
Sâmbătă, dimineață, Dr. Mârțu de gardă. Văzut, verificat. Operația bine, nasul mic, mucoasa fragilă, eu am tras să plec repede. Pe chestia asta iacă, am rămas și duminică. Am venit acasă luni pe la două, când se fac externările. M-am programat pentru scos splinturile, ceea ce s-a întâmplat vineri. Când i-am mulțumit Dr. Mârțu pentru tot oxigenul care o să mă ajute să respir și, împlicit, să gândesc și să dorm mai cu spor.
Da. Am primit oxigen. După perioada de vindecare totală a sinusului, o să pot primi și implanturi dentare.
Cost total internare 10 lei. Și taxiurile.
Acuma, despre condițiile din spital. Eu am fost extrem de mulțumită, nu am crezut că la noi, într-un spital de stat, o să văd minunea asta. Reguli stricte, respectate de toată lumea;
– Fără vizitatori. Tot ce se aduce de acasă, se lasă la triaj, de acolo aduce un infirmier la salon.
– Fiecare salon are baie proprie. Și frigider. Și butoane de alarmă la pat. Și, desigur, la baie.
– Căldură. Ba chiar meteahna românilor de a nu deschide fereastra, că e curent. Este și aer condiționat, fiecare salon are unitate A/C. Îmi imaginez cum e atunci cu aerul care „bate”;
– Coduri de culoare pe secții, bunăoară, la noi toate așternuturile aveau o bandă mov.
– Curățenie. În fiecare dimineață se șterg cu lavete cu soluție dezinfectantă, toate nopțierele, barele paturilor, pardoseala, baia. Mâncarea care rămâne, ca și ambalajele de la mâncarea proprie, se depozitează pe o etajeră care este debarasată după fiecare masă. NU se aruncă în coșul din baie.
– Aveam tăviță renală pentru colectat toate compresele folosite pentru nas, cu înstrucțiuni clare să nu aruncăm la baie. La fel și cei care aveau pansamente, etc. Totul merge pe circuitul de materiale infecțioase.
– Mâncarea. Mulță și bună. Am primit, printre altele:
* ditamai porție de musaca de cartofi, care chiar avea și carne și smântână
* merlucius uriaș cu legume
* mic dejun cu o felie groasă de cașcaval, una de șuncă preasată (sau cremwurst), un unt mic, un triunghi de brânză topită, o mână de miez de nucă și stafide, ceai. O jumătate de franzelă feliată pentru toată ziua.
* mâncare de varză dulce cu carne de porc;
*tocăniță de cartofi cu pulpă de pui;
* salată orientală (sau orientată, cum îmi place mie să îi spun 😀 )
Și tot așa, mâncare consistentă, corect preparată, dar fără sare (fiindcă întră în contravenție cu multe din tratamente). Am auzit și comentarii „cum să dea varză unor pacienți, ei nu știu că ăsta e spital?”. Da, este un spital, însă nu e cu oameni cu boli interne, cu regimuri alimentare, ci cu alimentație normală. Desigur că este și meniu pt regim, că ești întrebat ce afecțiuni cronice ai.
-Nu se fumează.
-Camere video de monitorizare pe toate coridoarele;
-Nu se umblă pe coridoare. Bine, aici am eu o rezervă, fiindcă pe hol era o bară, anume pusă pentru pacienți, că tot se recomandă să te miști. Să stai o săptâmână ori chiar mai mult doar între pat, baie, ocazional la pansat sau tratament, este cumplit. Te atrofiezi, te sui pe pereți. Dacă nu ar exista telefonul cu internetul lui, ar fi cam nasol.
Am aflat și că spitalul este în jurisdicția Primariei, care l-a dotat cu aparatură de ultimă generație, care este și folosită. Bunăoară, la sectia de neurologie, acolo unde vin pentru recuperare pacienți care au suferit AVC-uri, este un robot, unic în România, care îi reînvață să meargă. Și că are o manageră beton. Și cred că este așa, fiindcă am văzut și simțit asta.
Aici, la sectia ORL, se fac operații avansate, implanturi audutive pe creier. Un dispozititv de asta costa, pentru o ureche, 50k euro (așa am auzit o asistentă explicând unei mămici cu copil mic de până în doi ani, care tocmai primise un dispozitiv de ăsta, urmând ca peste vreun an să i se implanteze și pentru cealaltă ureche). Apoi, la aparatul ăsta, care va fi ureche lui toată viață, se atașează o unitate care se schimbă la cinci ani. Măi, mie mi se pare incredibil, ca surdo-mut să ai șansa asta, care te ajută să înveți să și vorbești și să funcționezi normal. Și sunt copii care acum au devenit adulți și care au urmat școli și facultăți ca orice copil cu toate simțurile normale.
Vin oameni din toată țara. Eu am avut în salon mămica asta cu copilul Lucas, din Baia-Mare. Bine, eu am fost nițel deranjată de faptul că vorbea și înțelegea foarte greu românește și a stat numai în telefon, pe limba ei maternă. Altcineva din Vaslui, din Suceava, o copilă de 13 ani din Roman, din Bacău, etc.
Acuma, după modelul nostru, unii cârcoteau la telefon ca sunt ca la pușcărie, că se plictisesc 😀
Mie mi se pare foarte bine că nu se primesc vizite. Ba chiar le-am zis că în străinătate, când te internează, te dezbraci și de lenjeria intimă și primești o rochițoaie sterilizată verde, legată la gât, și cu atâta intri în salon. La fel mi s-a întâmplat și când am mers pentru control, sau pentru radiografii, fără a mă interna.
Spitalul nu are chioșc cu mâncare, însă, dacă nu ai pe nimeni în oraș, oricum se rezolvă toate. Asistentele, infirmierele, fac ele asta pentru pacienți. Ba chiar dimineața venea un brancardier și cumpăra cafea pentru cine voia. Plus că fiecare împărțea cu cel care nu avea pachet. Lucas a poftit la biscuiții mei și la niște mușchiuleț cu care venisem de acasă. Am lăsat la plecare pateuri conservă, biscuiți, smoothie, apa, așa cum și eu am primit banane la ATI.
Personalul foarte profesionist și empatic, răbdător și calm. Nu vreau să vorbesc despre infirmiera care mă așteptam să ne alinieze și să ne dea na-na la palmă. N-am chef. O fi fost intr-o perioadă nasoală.
Una peste alta, bine de tot!
De ce am scris toate astea? Fiindcă este o mulțime de lume, mare, mică și mijlocie, care are deviție de sept, sinuzite, otite, și le duc așa, netratate. Sincer, și eu am pus pe seama dinților durerea surdă din sinus. Iacă, acuma am o gaură cât o măslină, la ce se aglomerase și se conglomerase acolo. În afară de cei cu implanturi protetice, cei mai mulți erau pentru operație la ureche, ca urmare a unor otite.
De aia am scis. De aia zic. Ca să nu pățiți. Iar, dace e, să nu tergiversați doar fiindcă nu este o urgență medicală. Mama mea tot din cauza otitei netratate la vreme , a ajuns la 80% hipoacuzie.
E la fel ca la stomatolog. O carie, mă doare ocazional, o amân, și tot așa, că nu e timp, că nu sunt bani pentru asta, că nu am curaj.
De aia v-am zis. Se poate și la noi în spitale, avem și noi locuri în care se face treabă excepțională, fără să ai bani mulți, să fii vreun mare boss. Și aș fi tare încrezătoare în viitorul meu în România, dacă aș afla că sunt mai multe spitale cu asemenea condiții.
Desigur că în dimineața asta, când am văzut zăpada, m-am gândit la vrăbiuțele care se adunau pe schelele montate pentru renovara exterioară, cu care am împărțit pâinea.
