Educație. Ep.2

A început un an nou de școală. Mi-ar plăcea să spun, la sfârșitul lui, că s-a terminat încă un an „de educație”. Nu doar de acumulare de noțiuni. Deja știm că informațiile se pot lua din multe alte surse. Și că școala ar trebui să fie cea care îi ajută pe copii să se cunoască. Să descopere ce le place. Ce fac cu ușurință. Ce abilități au. Să le descopere talentele. Să îi ajute atunci când se împiedică. Împreună cu familia.

Să învețe să pună întrebări. Este foarte important.

Este un triunghi. Familie- Copil- Școală. Un parteneriat.

Aveam pe perete, în sala de clasă, atunci când predam la The British School of Kuwait, un A3 cu Assesments for Learning.
La fiecare oră din orarul zilei, aveam trecute pe tablă data, grupul de elevi și obiectivele.
Fiecare proiect avea mai multe etape, se făcea un plan: investigare, research/ brainstorming, ce este necesar pentru proiect, ce avem nevoie (ustensile și consumabile)- ce avem și ce trebuie să colectăm/ reciclăm/ cumpărăm- etapele realizării, executarea și EVALUAREA.
Evaluarea este obligatorie. Ea avea câteva întrebări, cum ar fi:
– ce mi-a plăcut cel mai mult la proiect?
– ce nu mi-a plăcut (if)?
– ce am făcut cu ușurință?
– ce mi s-a părut dificil?
– ce aș schimba, dacă l-aș face din nou?
– aș recomanda produsul meu? de ce?
Evaluarea asta se făcea încă de la grădiniță, cu fețe cu zâmbet, serioase, triste. Pe care le așezam într-un grafic si făceam statistică.



Am avut proiecte pe care le-am modificat în anul următor, fiindcă am observat că mai mulți copii gaseau dificil ceva ce trebuia făcut de mine. Așa a fost cu niște marionete, parte din tema mare „Puppets”. Am gândit corpul și capul să fie din pampoane din lână pe care să le facem noi, gatul și picioarele din lână răsucită și mărgele, ca să facem niște struți. Ei bine, pampoanele alea au fost chinul, se încurca lâna, se încurcau mânuțele, ideea e că am făcut mai mult eu la ele decât copiii. Așa că anul viitor am schimbat proiectul. Am fâcut marionete din bucăți de foam (parol că nu știu cum se cheamă în limba română, așa cum zic felt, pipe cleaners, cutter, paper machee, split pins și altele), cu split pins drept pivoți la articulatii, si am făcut oameni. De toate culorile pielii, cu toate felurile de păr și ochi.


Am sumedenie de exemple de ajustare a planului de lecție, bunăoară, când copiii aveau examene și scoteam cuțiile cu lego, mechano, amânând etape solicitante de proiect exact în ziua în care erau deja sub presiune. Sau zile în care poate nu eram eu „full engine ahead” și lucram lejer, pentru a păstra armonia.


Copiii înțeleg mult mai mult decât ne imaginăm noi. Doar să le explicăm, pe înțelesul lor, de ce.
Formule ca „trebuie să mă asculți, că așa spun eu”, „trebuie să mă respecți, că sunt profesorul tău”, „faci așa, că știu eu mai bine”, astea nu sunt argumente și nu vor determina copilul să coopereze. Ori va executa de teama urmărilor, ori se va revolta, se va înhiba, va deveni ostil, oricare varianta fiind perdante pentru evoluția lui.

Nu o să scriu mult azi, fiindcă am de gănd să continui povestirile pe tema educației.

Vrau, însă, să vă rog ceva: să nu uitați că, în relația cu școala, nu sunteți nici avocat, doctor, consilier, primar, nici profesor, bancher, patron. Sunteți Mama sau Tatăl Copilului vostru.
Și invers. Dacă ești profesor, nu te adresezi celor din familia copilului cu titlul sau profesia, ci cu Domnul/ Doamna.

O să înțelegeți de ce. Vă povestesc de ce am plecat eu din școală în România.
Eram după oră, așteptam părinții să ia copiii acasă.
Vine un domn și îmi spune, fără să salute:
-Sunt Doctorul…
Nu știu nici azi ce doctor era (ba știu, că m-am uitat apoi la numele de familie al copilului). L-am întrerupt, calm, întrebându-l : ”cine este copilul dumneavoastră?”, timp în care, băiețelul îl zărise și alerga spre el, strigând, bucuros „tati, tati”.
– Aaa, sunteți Tatâl lui Vlăduț. Vlăduț, arată-i și povestește-i lui tati ce ai făcut azi”
la care, domnul doctor, mă taxează: „Asta ai făcut azi cu TANTI?”
I-am spus atât: Atunci când cițiți pe grupuri „Miss Ofelia”, eu sunt. (nu era pe atunci whatsapp). Iar scopul povestitului despre ce a făcut la clasă, este multiplu și în beneficiul copilului: comunicarea, dialogul, fixarea, încrederea. Care se cumulează cu ce am făcut eu.

Deja eram la cota de 50%, iar întâmplarea asta a fost hotărâtoare. Nu mi-a picat nici un galon din cele multe, însă a fost, cumva, ca o epifanie. Am realizat că va fi mult până când nu vom mai avea orgoliul titlurilor, al funcțiilor, al poziției sociale, al banilor, al mașinii, până vom înțelege că avem copii care trebuie să crească firesc, laolaltă cu ceilalți, fără a fi „copilul lui cutare sau cutare”.

Desigur că nimic din ce povestesc nu trebuie generalizat. Dar simt că nu s-a creat încă masa critică a celor care pot schimba profund lucrurile.

La polul celălalt, la BSK, unde habar nu aveam cine sunt părinții, adică ce fac și ce sunt. Normal că aflam întâmplător , mai ales că aveam copii de la toate ambasadele (am povestit cândva că Maria, asistenta mea era fiică de ambasador), din familii obscen de bogate, care dețineau bussines-uri mari, unele erau mai bogate decât familia regală. Sau din familia regală. Îmi amintesc cum, fiind în curte la căpătul zilei și așteptând, la fel, ca fiecare să îți preia copilul, bona unuia l-a strigat ”Sheikh Hammoudi”. Hammoudi al meu era cot la cot cu ceilalți, unii din Bangladesh, Suedia, UK, România, Africa de Sud, Congo, etc…, mai bogați, mai puțin bogați, se juca „leagănul pisicii”, avea manșetele la cămășuță murdărici și era și olecă mucea. Când m-am dus în camera mea, m-am dus la Registru și văd acolo „Mohammad al Sabah”. Așadar, Hammoudi al meu era Prinț, că asta înseamnă Sheikh în limba arabă. I-am privit cu și mai multă simpatie pentru felul ăsta normal de a-și forma copilul.

Cam atât pentru azi.

Mult succes tuturor! Și nu uitați: succesul în viață nu înseamnă același lucru pentru toată lumea. Și nici nu trebuie. Ceea ce pe mine mă împlinește este posibil ca pe altcinevă să nu fericească. Ceea ce este important pentru mine este posibil să nu conteze pentru altcineva.
Însă pot spune în lucru: în viața mea, cele mai importante lucruri nu sunt, de fapt, lucruri.

Nu uitați să zâmbiți 🙂

Pozele sunt cu Miss Ofelia’s D&T Room la BSK



4 Comments

Add Yours
  1. 1
    Oana

    Un articol de nota + infinit. Este adevarat fiecare cuvant in parte, model este parintele in primul rand si apo educatorul, profesorul, dirigintele. Sa lasam copilul sa se descopere, sa inteleaga care este drumul lui in viata.

    • 2
      ofelia

      Trebuie să se completeze, de aceea este atât de important canalul de comunicare permanentă școală-familie. Ei continuă acasă ce ea ce facem noi la școală și noi găsim la clasă ce aflam că il preocupă
      Am pus acum Ep.3 😉

      Mulțumesc, Oana, pentru feedback , voi continua <3

Leave a Reply

Your email address will not be published.