Acum câteva zile s-au implinit 20 de ani de la invazia Iraqului.
Îmi amintesc atâtea amănunte, unele banale poate, dar ele au alcătuit zilele noastre atunci. Îmi amintesc, bunăoară, că aveam în mașină un kit de urgență, pașapoartele și toate actele importante ( diplome, etc) erau mereu în geantă cu mine, aveam apă și biscuiți și conserve și schimburi de urgență și plinul făcut. În casă, stoc de apă, ferestrele izolate cu purfix. Făcusem un inventar sumar și o evaluare aproximativă a bunurilor din casă, pe care am depus-o la Ambasadă, pentru situația în care s-ar fi deschis granițele și ar fi trebuit s-o rupem la fugă, în speranța unor despăgubiri ulterioare.
Plecase cam toata lumea, cu câteva zboruri suplimentate de state europene. Aveam o mulțime de chei, de la vecinii britanici, canadieni, americani, etc; le hraneam animaluțele rămase în apartamente și le udam plantele.
În palate, mai erau doar parte din personalul de servire și întreținere, cei care nu și-au însoțit prinții si prințesele în UK sau Elveția. Guvernul era în exil în UK.
Școlile erau închise.
Magazinele, totul, era închis. Erau deschise cateva supermarketuri. Tancuri UN la semafoare, la intrarea în hoteluri ( la Hilton erau cazați capii armatei americane); convoaie de camioane care aprovizionau trupele armate se mișcau zilnic, dimineața și seara.
Peste tot erau filtre totale.
Îmi amintesc, de asemenea, seara aceea în care eram la supermarket (ca sa menținem stocul, completam la câteva zile, seara pe la opt-nouă) și m-a sunat Sheikh Sabah al Sabah; este fiul Ministrului Aparării de la vremea aceea, iar sora lui, Sheikha Maraheb a fost cea care m-a luat de la salon și m-a întrodus în familia ei și la prietenele sale); mi=a spus că daca avem nevoie de orice, să sunăm, iar daca ne simțim în pericol, să mergem la reședința lor, care era păzită cu tancuri. M-am simțit mîndră de mine și oarecum importantă că, în toată nebunia aia, s-au gandit și la mine, ca la unul de-ai lor, de care să aibă grijă; bine, ei erau in UK si cred că, pur și simplu, și-au amintit de mine atunci când se adună la masă sau la un ceai.
Toată ziua stăteam cu ochii țintă în televizor. Urmăream banda galbena de la Foxnews împreună cu Aki, care era înnebunit și plimba capul după cum se mișca banda. Eugen mergea la serviciu. Centrala electrică în care lucra, la Shuaiba Power Plant, era aproape de casă. Noi locuiam în Mahboulla, în Sud, aproape de orașul Fahaheel. Shuaib este o platformă industrială cu toate rafinarii, tancuri petroliere și, fiind și port, era obiectiv militar. Se auzeau mereu rachete cu bombe, dinspre mare. Se auzeau, se vedeau. Una a căzut la un mall de pe malul mării, Souk Sharq. La noi s-au cam zgâlțâit geamurile. Erau izolate cu purfix.
La el la serviciu, din motive de siguranță, nu aveau voie cu telefoanele in site, le lăsau la poartă. Mă suna la cîteva ore, de la poartă și îi spuneam, via USA, ce se întampla afară. Ce auzeam despre Saddam, despre Bin-Laden, pe unde s-a mai dat vreo bombă.
Pozele astea sunt cu echipa cu care lucra la vremea aceea. Îi recunosc pe Mr. Ahmed Kayalli, de la MEW, pe Andrew- inginerul ucrainian, pe Kassim, șoferul și omul care îi făcea comisioane lui Eugen. Mai recunosc câțiva, dar nu îmi amintesc numele lor.
Îmi era frică tot timpul. Uneori mă gândeam că poate era bine să fi plecat în România. Cred că dacă aș fi plecat și l-aș fi lăsat acolo, singur, mi-ar fi fost și mai frică, de la distanță. Atunci când se pleca, aveam 100KD, singurii bani, care acopereau costul biletului one way, spre Romania. Și am făcut noi sfat si am zis că, dacă nu se întâmplă nimic, cheltuim banii ăia și vor trebui alții ca să vin înapoi, el ar fi singur, eu departe, așteptând vești permanent. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi trebuit oricum să vin, Aki era și el în familie. Așa că am decis să rămân, să am grijă de el, de Aki, de casă și de ce mai era în bloc. Apoi, oricum s-au închis granițele și that’s it.
Este greu de povestit cum au fost zilele alea. Mergeam la baie sau la bucătărie pe fugă, să nu pierd vreo știre din televizor. Eram cea care îi informa și pe băieți ce se întâmplă afară. Când venea de la serviciu, mă îngrijeam să plimb cățeii vecinilor, să stau câte puțin cu pisicile lor. Să schimb litierele, pun mâncare, apă, jucării. Dimineața făceam o tură rapidă pe la fiecare, înainte de a pleca el la muncă. Apoi eram „consemnată” la televizor, la știri.
Aici este o parte din livingroom și Aki.
Mă gândesc adesea cum este în sufletul oamenilor ălora nevinovați de lângă noi, care au război acasă, de atăta timp.
As putea zice ca am fost la razboi. 20 martie- 1 mai 2003.