Doamne, ce era pe capul meu acum două și acum o săptămână!…
Spărgeam gheața cu #askmeanything în București. Mulțumită fetelor Pop-up Cup&Candle and Superfriends,în frunte cu Oana Botezatu, care mi-au facilitat aceste întâmpări- bornă în viața mea (scrisesem „devenirea”, dar mi-am dat seama că, într-un sens, în cel semantic al cuvântului, cumva, am devenisem 
)
Am avut emoții mari, și Slavă-Domnului că sunt așa, nu cred că vreau să ajung ziua în care n-o să mai am emoții, asta ar însemna că am luat-o razna.
Emoțiile mele sunt legate de a fi la înălțimea așteptărilor, de a nu dezamăgi oamenii care au investit în mine încredere, timp, bani, după caz, câte una sau toate.
Întâlnirile mele cu oamenii nu sunt despre a accede undeva, ci de a lăsa o urmă, un quelque-chose cât de aparent-neimportant, acolo. De a stârni o curiozitate, a da un imbold, a continua, a nu sta pe loc, a căuta, a întreba, a te juca (de ce nu?), a experimenta, a găsi, a nu irosi, a îmbunătăți, a repara, a clădi, a alege, a face frumos. A inspira.
Destul că am greșit eu la toate capitolele, măcar să faceți voi economie de greșeli mâncătoare te timp, bani, energie, sănătate.
Întâlnirile mele cu oamenii nu sunt atâta despre bluza asta cu fusta aia, cât despre a fi în armonie cu tine. A-ți găsi ikigaiul, vorba japonezului. A-ți pune întrebarile alea fundamentale, periodic. Cine sunt eu? Unde este locul meu acum? Încotro mă îndrept? Puneti-vă întrebările astea la intervale regulate de timp și o să vedeți că răspunsul se schimbă. Fiindcă noi ne schimbăm. Noi nu mai suntem aceiași.
Întâlnirile mele cu oamenii sunt și un gest de egoism. Îmi fac bine la suflet. Sunt apa fără de care nu aș putea trăi, m-aș usca. M-a întrebat, odată, o persoană care îmi este mentor: la ce nu ai putea renunța, în activitatea asta? Și i-am spus: la interacțiunea cu oamenii. Mi-a zâmbit.
Știu, este o vorbă, că nu se poate și cu bani și cu sufletu’-n rai. Eu aș alege sufletu’ rai. Dar cred că se poate și amândouă. Cum banii s-au împuținat în toți anii ăstia în care am livrat knowledge uneori fără un „mulțumesc”, ba chiar Am fost adesea persiflată, privită cu ironie sau dispreț, acuma am trecut la etapa următoare: dacă pot să vin cu cât mai puțini bani de acasă, este și mai bine. Să fie bine pentru toată lumea. Eu nu vreau să mă îmbogățesc. Sunt un om bogat. În sensul în care am cât îmi trebuie. Poate nu cât aș avea nevoie pentru vârsta și nevoile care vin odată cu ea, însă nu am a mă plânge.
Nu mai vreau însă să mă scuz sau justific, ori să mă simt prost pentru că monetizez munca mea. Și blogul este tot o investiție. Și timpul alocat SoMe, livrării de conținut civilizat, dacă nu inspirațional (așa cum am, totuși, semnale că se întâmplă ).
Unul dintre motto-urile mele este „it’s not all about money”. Asta însă în sensul că nu împărtățsesc din cunoștințele mele cronometrat pe timp, nu sunt în exprema „time is money„. Dar chiar timpul este tare prețios. Iar eu l-am și dăruit, dar și adesea irosit cu prea mare larghețe. Mi s-a împuținat. S-a comprimat. Și disponibilitatea mea. Am ajuns la vârsta (și înțelepciunea) la care cam știu ce este de capul meu. Îmi place omul care am devenit. Așa, cârpit, lipit, chituit cum e el.
Sunt recunoscătoare pentru faptul că tinerii și femeile din generatia de dinaintea mea vin înspre mine. În preajma mea, nu se mai tem de vârstele care vor veni, înțeleg mai repede și mai ușor (sunt un bun short-cut :)) ) că este împortantă grația cu care le trăiești.
Sfatul meu, la finalul întâlnirilor cu tinerii, este să trăiască așa încât să le fie dor de ei, cei de la fiecare vârstă. Bunăoară, mie nu mi-e dor de mine, cea de la 20 de ani. Mi-e dor, însă de cea de la 40. Chiar dacă atunci am avut cancer. Poate că și momentul ăla de cotitură m-a înțelepțit. Îmi amintesc spaimele de atunci. Și promisiunea făcută mie că, după ce mă voi fi vindecat, să fac mai mult cu educația mea și cu mine. Știu doar că am devenit alt om.
Tot atunci, adică după ce am fost histerectomizată și tratată, am decis să trăiesc după principiul ”CAN/ MAY/ MUST”
Să scot cât mai mult din viața mea, cuvântul „trebuie”. Desigur, aici nu este vorba nici despre făcutul patului ori spălatul pe dinți și pe corp, nici despre mersul la serviciu ori alte îndatoriri personale sau sociale. Ci despre a ajunge la performanța să decizi tu ce faci cu timpul și cu tine. Eu nu mai rămân acolo unde nu mai pot zâmbi. Este luxul meu. Da, știu, o să zâmbiți, dar eu nu asociez luxul cu obiecte costisitoare.
De aici vine mulțumirea mea.
Cultiv tot mai mult componenta „Can”. Nu neaparat „trebuie”. Dacă o să trebuiască, știu că pot.
Îmi las un spațiu între ce pot și ce fac. E luxul meu.
În nișa asta a mea, m-au poziționat oamenii, nu eu. Nu am detectat eu o nișă, am muncit să fiu bună pe ea și am devenit cunoscută. La mine a fost invers: mi-am văzut de viața mea (mai bine zis, viața mea și-a văzut de mine, supunându-mă la tot felul de trânte, piedici, îmbrânceli, cutume ), ca o furnicuță, fără oprire. Și m-am trezit, într-o bună zi, că oamenii văd în mine fie un model, fie doar o inspirație, o dovadă că se poate, un trend setter, un copil care s-a tot ridicat, s-a scuturat și a continuat. I did my job every single day.
Cine vede doar o femeie frumos îmbrăcată, m-a pierdut 
E plin Instagramul de femei frumos îmbrăcate. E la un click distanță totul.
Ask Ofelia is The Full Package. This is what you buy. Nu o oră sau trei de asortat haine. Sunt 50 de ani de muncă fără oprire. Nu este o diplomă de curs de stilism, sunt cursurile toate de make-up, hair, manicure, assistant manager, facultatea de inginerie, orele în marile magazine, mersul la școală, cărțile, opera, teatrul, călătoriile, muzeele, souk-urile, palatele și casele în care am intrat, muzica pe care am ascultat-o, oamenii pe care i-am întâlnit, lucrul cu elevii și colegii, tările care m-au primit și învățat lucruri. Și eu, ca un burete, dornică să afle.
Da, nu mai sunt așa modestă când vorbesc despre mine. Desigur că am avut multe momente în care am așteptat șă mă încurajeze cei apropiați. Ori să se bucure pentru mine. Ori să nu se ofenseze dacă m-am distanțat, pentru a-mi urma calea mea.
Îmi amintesc momentul în care, povestind unei prietene, cu entuziasm despre prima mea clientă, mi-a spus, pe ton ironic: ”am înțeles. de-acuma, dacă îți mai cer sfatul, trebuie să plătesc.” M-am simțit atât de prost!…am zâmbit, dar ceva s-a rupt în mine.
Soțul meu, pe care îl invoc tot mai des și de fiecare dată când îmi este greu, mi-a spus: Ofelia, tu încerci cu toate puterile tale să fii pe placul tuturor. Nu este nevoie. YOU’RE ENOUGH.
Cel mai greu mi-a fost nu să n-o mai fac, ci să nu mă mai simt vinovată că fac lucrurile cât pot eu de bine, chiar dacă nu sunt pe placut tuturor. M-am autosabotat. Cred că e timpul să fiu mai blândă cu mine. Critică, analitică, dar nu propriul dușman. Acum , în ziua asta în care doliul meu este mai adânc, (fiind ziua în care m-am pornit spre țară, cu el într-o cutie de plumb, sigilată de reprezentantul ambasadei), cred că-mi spune, cititind de acolo, de Sus, ce-am scris aicea: „you dit it, babe”.
Acestea fiind zise, să vă spun cum mi-a fost la București, la workshops, că de aici mă pornisem să vă povestesc :))
Măăăi, n-am cuvinte. Zău, a trecut o săptâmână și eu tot zâmbesc ori de câte ori mă gândesc. Nu că aș fi fost eu vreo lumină, ci felul în care m-am simțit eu, datorită oamenilor. Oana, care m-a prezentat prietenelor ei, care m-a susținut și ținut în brațe. Pe brațe. De mână. De suflet.
Oameni care au venit la Târg, cu care am întrat și eu în vorbă, că nah… dăcă tot sunt și eu p-acolea, să mă bag în seamă :))
Femei pe care le știam de pe SoMe, pe care acum am putut să le întâlnesc. Femei care mă știau de pe SoMe. Femei pe care le-am remarcat și spre care m-am dus, ca să le spun că sunt mișto. Nu fac asta niciodată de complezență ( nu mai fac multe lucruri din complezență), ci dacă simt o emoție atunci când le privesc. Prietene care au venit la Târg pentru Oana, Andreea, Ramona, Alina, Laura, Bogdana.
Despre fete am scris și acum câteva zile, tot aici, pe blog, în afară de paginile de SoMe fb și instagram.
Astăzi chiar am simțit nevoia să scriu despre mine.
Am lăsat mai spre final femeile care au venit pentru mine. Care au ales ca, într-o zi de început de primăvară, să își aloce resurse pentru a fi cu mine. Pe acestea sper că le-am inspirat. Că le-am întins un capăt de ghem de care să apuce. Un ghem cu multe capete, care nu știm unde duce. Pe care sper să il mai descâlcim împreună. Ask Ofelia.
Trebuie să îi mulțumesc prietenei mele Nicol. Fiindcă a venit înspre mine, oferindu-se să mă ajute exact cu ce îmi este mie greu: editare web. Eu îi spun ce îmi trece prin cap, iar ea pune pe calculator, gata de dat la print. Așa s-au născut pachetele cu cartoline. Pe care le-am găndit ca să fie inspiraționale, nicidecum trasatoare de reguli. Idei cu ce a funcționat la mine. Sugestii de versatilitate. Credință ca fiecare poate găsi ceva care să îi dea o idee. Unul dintre pachete este cu câteva piese pe care eu le port mult. Al doilea, cu broșe, purtate în fel și chip. Broșe mari, mici, mai ieftine, mai scumpe, statement, din textil, acrilic, metal. Purtate câte una sau șase, la rever, la buzunar, pe căciulă, poșetă, pantofi, betelia pantalonilor, spatele hainei. Proiectul îl dezvolt cu accesorii diferite. Fără pretenția că epuizez subiectul.
Am dus cu mine pachetele astea, așa cum au ieșit de la imprimerie, în bagajul de mână, ca să nu tragă valiza prea tare la cântar. Le-am separat în seturi și legat cu panglică, seara, la hotel. Ar fi fost imposibil de legat de acasă, ocupând prea mult spațiu și boțind fundițele. Chiar am pus suflet în ele.
Este despre creativitate, despre „why not” si „what if”, despre cum e și starea. La fel cu toate cele. Cu parfumul, mai ales.
Eu am doar câteva poze făcute cu aparat foto, de fotografi. Am putine si făcute de altcineva, iar cele mai multe sunt cu alte persoane. Cele mai multe din pozele mele cu ținute sunt făcute de mine, în oglindă, cu telefonul. Sau de sus în jos. Așa că a fost destul de greu de ales poze pentru pachetele cu cartoline. Fiindcă, așa cum fac eu lucrurile, le fac in felul meu, ce concretizez este o consecință, o urmare a ce am făcut, nu un scop. Nu promit că o să angajez fotograf cu care să fac poze gândite pentru un anumit produs
Dar nu-i așa că n-aș mai fi eu, dacă aș face asta? :))
Am dus cu mine aproape toate broșele pe care le am, ca „material didactic”. Când o să fie despre poșete, de exemplu, nu prea știu cum o să fac, că n-o să le pot căra cu mine :)) Dar o să fac poze.
Ce știu și depun mărturie este că m-am străduit să transmit informație și emoție. Și MULȚUMESC, iar, deși nu îndestul.
Experiența asta mi-a arătat, o dată în plus, că pot. Și, mai mult decât atât, că mai vreau. Că mi-a plăcut, asta deja este un dat.
Așa încât scrieți-mi dacă întenționați, dacă v-ar plăcea, v-ați dori, și dacă făcem grupuri, vedem unde și când. Câteva persoane m-au întrebat chiar atunci, însă erau ocupate locurile. 🙂
Bunăoară, odată m-am întâlnit cu câteva femei într-un separeu de restaurant. Altă dată, la o cafenea working place. Recent, la Happy Market la noi în oraș, un shop cu produse sustenabile de la producători locali. Am adus scaune și perne și măsuțe și ceai și bunăvoință și a fost frumos. Foarte frumos.
Nu țin prelegeri, nu emit reguli, nici judecăți de valoare. Doar sugerez, te sfătuiesc cum să alegi, îți ușurez căutarea. Cu argumente tehnice și psihologice. Și te sfătuiesc să nu te iei în prea serios, chiar dacă muncesc foarte serios pentru asta. Mentorez.
Și DA, așa cum mi-a lăsat, la plecare, Anamaria, este despre iubire, dincolo de toate.
Brief: my Oscar goes to everyone involved. Including myself 
Și pun textul ăsta și la categoria ”Ofelicious” și la ”Ofipedia” și la ” One moment in time”. Cele despre mine cu plăcerile mele și cu momente importante.
