Mama este la mine de pe 6 August 2022.
Mă uitam ieri pe poze de acum trei ani, poze cu mască, mama era acasă la ea, la Tecuci și merseseră cumnata și fratele meu la ea. Arăta bine, încă putea locui singură. La Craciunul din2021, în ziua de Craciun, a murit subit mama cumnatei mele, cuscra mamei. Era cea mai tânără dintre părinții rămași. Atunci, mama a avut o cădere, urmată de o degradare rapidă. În iarna aia, de început de 2022, eram mereu pregătiți că o putem pierde. Eu și cumnata mea, făcând cumpărături pentru pomenirile Mamei Ioana, socoteam că o să avem curând nevoie și pentru tatăl ei, care are 90 de ani și pentru mama.
Odată a căzut în casă și atunci au mers ai mei și au luat-o pe sus, fără negocieri, la ei, la Galați. Refuza internarea în spital și venea acasă o asistentă care o perfuza.
Eram acolo (inclusiv asistenta), pândind să iasă din baie, când iar s-a scurs de-a lungul tocului ușii și, dacă nu eram noi în preajmă să o ținem și ar fi fost singură, acolo rămânea. Atunci, iar, fără să mai negociem, a mers la spital. Au întremat-o cât de cât, că de mult timp nu se mai alimenta.
Peste astea, vederea îi era tot mai afectată, cu ochiul drept aproape că nu mai vedea. De auzit, auzea tot mai puțin. Proteza pe care o avusese se stricase și mai folosea un amplificator micuț, dar care tot o supăra în ureche și piuia ingrozitor, fără să o ajute foarte bine.
Protezele dentare îi erau mari, fiindcă osatura se contractase, neputând să le poarte.
La externarea de la spital, a rămas în grija cumnatei mele, nu mai putea intra în discuție să stea la Tecuci, singură.
În vară, când să plece și ei câteva zile în vacanță, au adus-o la mine. Am pregătit dormitorul, i-am pus acolo televizor. La televizor se uita cu ochiul drept închis și cu căști direct din televizor în urechi.
I-am luat căști over-the-head, care captează bine sunetul și nu o mai jenau în ureche, ca cele mici.
Am montat și o cameră de monitorizare, pe traseul dormitor-baie, să detecteze mișcare, pentru când plec în oraș.
Am pus pe terasă un șezlong (da, știu că e chaise-longue), ca să stea la aer.
Am vorbit cu Dr. Cijevschi, șeful Clinicii Oftalmologie de la Spitalul CFR, cu care am noroc să fiu vecină, să o duc la un consult serios. Trimitere, consult la spital. Cataractă. Programare operație. Au început negocierile cu mama, care nu voia să meargă în spital singură. La vârsta ei, nu o operau fără internare pre și post operatorie. Așa că, mulțumită iar Dr. Cijevschi, a fost internată cu însoțitor- eu. Îmi aduc aminte că am luat la spital totul, până și laptopul și căștile, ca să vadă serialul ei turcesc.
La spital am fost foarte impresionată de aparatura ultra-modernă pe care o are Clinica de Oftalmologie. Dar și de grija personalului medical și de îngrijire. Curățenie lună peste tot, mâncarea în vase de unică folosință (eu am adus mâncare pentru mama cu ce voia ea, dar și mie, că nu eram inclusă în porție), frigider în rezervă; camerele, coridoarele, toaletele, totul, dezinfectate în mod constant. N-am cuvinte să exprim recunoștința pentru atenția și grija cu care își înconjoară pacienții oamenii ăia. De la șeful clinicii, la rezidenți, asistente, infirmiere, toată lumea este răbdătoare și calmă, mai cu seamă că cei mai mulți pacienți sunt persoane în vârstă. Era și un tânăr cu un ecuson pe care scris „Voluntar”, mi-a plăcut asta. Ajuta cu dusul-adusul pacienților la alte clinici, pentru consult.
Despre operație ce să mai zic, că am avut emoții, în dimineața operației, mama avea tensiunea mare (de emoții, cred) și au ținut-o în blocul operator până a fost totul sub control și în siguranță. Am avut noroc că nu a trebuit amânată operația. Totul a decurs „brici”. Cristalin nou. Ochi nou.
Cât timp a fost internată la Oftalmologie, a trimis-o bunul doctor și la un consult pentru auz. I-au făcut și o audiogramă. Desigur că a ieșit proastă situația. Dar știam deja ce trebuie făcut mai departe.
Ne-am externat cu ochiul drept nou-nouț. Am omis să zic că mama are și o fotofobie care i s-a accenuat în anii din urmă, în care a stat cu lumina la maximum de economie. La fel cum a făcut și cu caldura, a tinut centrala la temperatură mică, numa’ bună să îi afecteze și ce mai avea din oasele suferinde de poliartrită, încă din tinerețe.
Când am mers la consult post-operator, am mers si la protezare audio. I-am luat cele mai bune proteze. Cu încărcător, cu cu baterii-pastilă, doamna doctor mi-a zis că la gradul ei de hipo-acuzie, îi trebuie Mercedesul protezelor. Ceea ce s-a efectuat. Protezele sunt cuplate la telefonul meu, să monitorizez când trebuie puse la încărcat. Deși semnalează când mai au puțin, e un warning cum au mașinile când se termină carburantul și telefoanele când ajung la 20%.
A început acomodarea cu ochii noi și cu protezele. Acum vede perfect cu dreptul, iar la stângul are miopia pe care a avut-o mereu, acum e -5. Pe mine mă bate gândul să îl întreb pe Doc dacă nu poate să îi opereze și ochiul stâng, la care cataracta nu este atât de gravă cum fusese la OD. Ori să îi fac ochelari care să corecteze diferența asta de dioptrie.
Tot atunci am mers și la stomatolog. Dr. Ioana Baciu, cu răbdare, ( încă nu avea protezele auditive mama și comunicarea era dificilă) și profesionalism, a scanat și luat mulaje, făcut vreo trei rânduri de proteze provizorii, până la cele finale. Dental Implant Solutions este în blocul de la rond Copou, ocazie cu care am mers cu mama și cu taxiul, dar și cu tramvaiul, pentru ca la întoarcere să ne oprim puțin în parc.
Mi-am dat seama că trebuia început cu auzul. Faptul că nu auzea, ne făcea să țipăm, să ne enervăm, ea vorbea tot mai puțin, fiindcă se refugia în televizor, cu căștile pe urechi, într-un soi de auto-izolare defensivă.
Din cauza protezelor nu putea mânca și se alimenta tot mai prost.
Un cerc vicios, ce a condus la o degradare rapidă și majoră a stării fizice și psihice. Depresia a săpat și ea adânc.
Dar tot am reușit să o duc la plimbare la expoziția de crizanteme de la Grădina Botanică. Ocazie cu care a răcit, poate s-a și decompensat de la efort, de am ajuns la urgențe la Spitalul Sf. Spiridon.
Am continuat tratamentul direcționat pe poliartrită, hipertensiune și depresie, continuăm cu vitamine și săruri de hidratare.
la Crăciun, surpriza a fost că au venit copiii de la Galați și am fost toți patru. Ba, chiar, profitând de faptul că era cald afară, am mers să vadă cum e orașul pe Ștefan cel Mare, dar nu am stat până s-au aprins luminile, pe alea le-a văzut tot la televizor sau pe pozele mele.
Peste iarnă, a fost bine, că la mine este foarte cald în casă, chiar cu caloriferele oprite.
Ne-am tot șicanat, ea cu stinsul luminii, eu cu dorința de lumină. Cu mâncarea, că niciodată nu vrea nimic, iar eu tot mă chitesc ce sa alternez, să îi fie și moale de mâncat și să accepte. Este dificil, fiindcă nu mănâncă fasole, mazăre, orez, supă, iar carne, foarte puțină. Tot cu cartofi natur, piure, gratinați și plăcintă cu iaurt, lapte cu paste, cu griș, chiftele, uneori ciuperci sau ciorbă, ne rotim.
În noiembrie m-am operat și eu, v-am povestit, am scris despre asta după ce am ieșit din spital.
De fiecare dată când am plecat de acasă, a trebuit să vină fratele meu să aibă grijă de mama. Și în ianuarie, când am plecat la București cu treabă, după multe luni în care nu am părăsit casa. Și la final de februarie-început de martie, când am lipsit preț de o vacanță școlară (două weekends și săptămâna dintre ele).
Paștele ne găsește cu Gogu new entry în familia noastră. Pisicul Lipici, adunat din fașa scării blocului, unde tot își alesese el casa, fiindcă mereu îl găseam în scară, la parter, în capul scărilor, așteptând.
Cu Gogu, care o face să râdă și să se activeze, ori să stea nemișcată ca sa nu îl deranjeze, atunci când doarme peste ea.
Cu Gogu, care se înființează de fiecare dată când mănâncă, încât trebuie să îi pun și lui castronel cu mâncare, ca să nu fure de la ea. Bine, îl și hrănește cu ce mănâncă ea, adesea motiv de ceartă, că el este pisică, nu om.
Paștele ne găsește cu ea făcând întegrame în fiecare zi, pe terasă (unde am adus iar șezlongul), unde este și acum, în timp ce scriu. Sau la televizor, cu rebusul lui Dan Negru ziua și seara, după serialul turcesc. Sau la televizor, dacă este vreo undeva un turnuu de tenis de câmp. Cunoaște toți jucătorii, este foarte pasionată.
Paștele ne găsește cu mama într-o rutină spartă de duminici, în care ia metotrexatul și nu este serialul.
Cu Gogu peste tot, când la mine, când la ea, când pe blat, când pe tavan.
Cu mine, cu dureri de spate și somn puțin și prost, pe canapea, întrerupt de trasul cu urechea la mama când se mișcă prin dormitor sau la baie. Cu mine rezistând la toate alertele ei de război, bombe, neplata pensiilor, foamete, cutremur, dezbaterile de pe A3 și Realitatea.
Cu mine cu imaginea bătrâneții și a singurătății, cu îngrijorări paleative.
Paștele ne găsește cu flori. Cu șase ouă roșii (nu avea rost să colorez mai multe, că nu are cine le mânca și detest risipa, știți asta). Cu cozonac de la Pan Artizan. Azi am făcut salată boeuf cu piept de curcan, că este ușor de mâncat. Și o să fac niște șnițele tot din curcan. Și salată cu legume de la ”Legumele De Acasă”.
Paștele mă găsește bine, dacă socotim ce probleme sunt în vremurile astea volatile. Resemnată. Trăgând zilele după mine. Făcând ce trebuie ca să funcționăm. Nefăcând ce trebuie, conform canoanelor.
Paștele ne găsește așa. Cuminți. Liniștiți. Așteptând timpuri mai bune.
Suntem între moarte și înviere.
E Sâmbăta Mare.
Sărbători cu bucurie!
