Scriu asta într-un moment în care nu sunt deloc bine.
Am plecat de acasă pentru a ne bucura în familie de Craciun, Crăciun care s-a transformat într-o înmormântare. Am revenit acasă după mai multe zile, lăsând-o pe mama rău, ca să-mi iau nițel bagaj necesar pentru mai mult timp.
Ei, bine, am ajuns acasă, m-am spălat, îmbrăcat și m-am dus la operă. Apoi am împachetat și am plecat înapoi la mama.
Când o să citiți, o să spuneți că nu am scris despre Operă, ci despre mine. Într-un fel, așa și este. Fiindcă eu nu sunt critic muzical, nu sunt nici artist, nu am competențe care să-mi permită să emit păreri tehnice.
Dar, pentru că pe blogul ăsta eu povestesc despre emoțiile mele, care sper să servească și altor oameni, întru bine și frumos. Să zicem că el, blogul, are țelul ca oamenii să își spună: uite ce fain, ia să văd și eu, ia să fac și eu… Sau măcar să își propună. Este felul în care am ales să pun eu umărul, că tot „vrem o țară ca afară”. A merge la spectacole ar putea fi un pas în direcția bună. Aia care ne face mai buni, pentru ca, astfel, să facem bine și frumos. În noi. Lângă noi. Lângă ei. Împreună.
În tinerețe, asta însemnând din liceu, când am venit la Iași, apoi în timpul facultății, mă amintesc în „buzunarul” în care acum sunt tobele, nelipsind de la nici un spectacol de teatru. Mă „adoptaseră” cei din teatru și îmi îngăduiau să stau acolo, ca să nu-mi dau toți bănuții pe bilete. Dar despre Teatru ar fi de povestit separat.
Ce vreau să spun este faptul că nu aveam nici o legătură cu opera sau cu muzica clasică. Maximum în direcția asta l-a constituit participarea la niște concerte de Craciun, la Filarmonică, fiindcă erau colinde cântate de cor, atunci când m-am întors în Iași, în anul trei de stagiatură. Așadar, până la plecarea în Kuwait, cam asta a fost. Și cam așa a rămas în toți anii, deoarece vacanța noastră acasă se suprapunea peste vacanța dintre stagiunile operei. Zic „cam așa” și nu ”tot așa”, fiindcă prinsesem deja gustul muzicii clasice. Ascultam de pe casete, apoi pe CD-uri, au urmat DVD-urile și mai apoi YouTube. Îmi plăcea „liniștea” pianului, nu înțelegeam sunetele viorii, saxofonul și contrabasul le legam doar de jazz, violoncelul și alte înstrumente nici nu existau, nu aveam habar ce știu ele să facă. Îmi plăcea să ascult arii care cuprindeau și cor, această slăbiciune având-o și astăzi. Ador ariile din opere în care corul dublează soliștii.
So, în vara lui 2013, repatriată cu pisic și amintiri, împachetată în durere, confuză și dezrădăcinată, singură și derutată, am început să mă așez, să îmi creez o matcă. Când a venit toamna și s-a deschis stagiunea, am început să merg la operă. Îmi amintesc și acum ritualul pregătirii, de la alegerea pantofilor și a parfumului, la căutatul pe Wikipedia, să citesc sinopsis. Era, pe lăngă muzică și spectacol vizual, oaza mea, locul în care puteam să merg singură, fără să mă simt a nimănui. Locul în care mă duceam ca la o sărbătoare, cu „hainele bune”, sala operei fiind cel mai frumos și mai festiv loc în care mergeam. Și care așa mi-a și rămas.
Îmi mai amintesc, bunăoară, cum, atentă să prind textul de pe prompter, pierdeam din scenă, și invers. Cu timpul, prompterul a devenit ca subtitrarea la un film pe tv în limba engleză, pe care îl înțeleg oricum.
Nu călătoream în afara orașului, eram mai mult in jurul casei, despachetând, așa încât nu țin minte să fi lipsit de la vreun spectacol. Chiar dacă au fost două sau trei spectacole identice de Crăciun, ori cinci reprezentații de „Carmen” de Bizet într-o săptămână. Ori spectacole pe care le văzusem de multe ori. Am fost acolo. Îmi amintesc că, atunci când am lipsit o dată de la un spectacol de balet, mi-a scris Maria (Buzincu) să mă întrebe dacă sunt bine, că nu mă văzuse în sală. La fel si când am absentat prima oară (mă dusesem la mama) de la o Traviata. Devenisem ca un „copil de trupă”. Sau, așa cum frumos m-a prezentat, recent, Florin Guzgă unui invitat: „Ofelia este șefa partida spectatori a operei”, iar eu m-am topiiit, nu alta.
Au mai fost și anii buni în care biletele de avion BlueAir aveau preț accesibil și am tot plecat și în alte orașe. La București m-am dus pentru Nabucco, apoi pentru premiera Don Giovanni (bine, m-am dus și pentru Festivalul Enescu, dar le-am legat), apoi Traviata. Nabucco a fost primul meu contact cu ONB. Când am întrat în foaier, îmi tremura bărbia de emoție. Chiar și acum, când m-am familiarizat și cu sala, și cu coridoarele, am aceeași emoție atunci când urc scara sau mă plimb prin foaiere, înainte de spectacole sau în pauzele dintre acte. Iar la final, îmi place să râmân până se golește sala și să îmi rotesc privirea în jur. Voi reveni la emoții mai recente, prilejuite de spectacolele la care am fost în luna Octombrie.
La Timișoara am zburat pentru un spectacol-turneu al Operei din Belgrad, cu opera Evgheni Oneghin. Îmi amintesc că am trimis un email operei timișorene, ca să mă asigur că pot prinde bilet (nu era perioada biletelor online). Ei, bine, m-a sunat o doamnă din management, care m-a întrebat unde doresc loc. Nu știam configurația sălii și am rugat să decidă dumneaei. Am primit învitație în loja imperială (așa o denumesc cei de acolo), mai apoi am aflat că domnul care mi-a făcut o poză (nu exista nici „era selfies”) era Consulul General al Serbiei.
La Cluj am zburat de mai multe ori. Am văzut acolo „Puritanii” cu Diana Țugui (și m-am întrebat cum de Lucia di Lammermoor este atât de celebră, iar Puritanii, cu o muzică divină, este mai puțin cântată; poate pentru că spune aceeași poveste… nu știu eu, dar știu că o ascult adesea pe Youtube sau Spotify), premiera „Traviata”, tot cu Diana ( o montare total diferită de cea de la opera noastră), apoi „Tanhausser” cu Marius Budoiu.
Erau adevărate tururi de forță. Plecam la aeroport, mă cazam în apropiere de operă, mergeam la plimbare prin oraș, mă îmbrăcam frumos și mergeam la spectacol, iar dimineață plecam la aeroport, să vin acasă. Îi ziceam „turism cultural”.
În Kuwait nu exista operă pe când am stat noi acolo. Au fost cel mult proiecții pe ecran mare de concerte, în sala vreunul hotel spațios. S-a construit de câțiva ani, dar eu nu m-am mai întors. Dacă o să mai ajung vreodată acolo, măcar un tur de vizitare îmi promit să fac. Așa cum am făcut la Opera Garnier au la Opera Bastille.
M-am dus de două ori la Galați (desigur că i-am luat și pe fratele și cumnata mea, care locuiesc acolo) ca să o văd pe Elena Moșuc , o dată în Lucia di Lammermoor (împreună cu Florin Guzgă) și în anul următor în Traviata (cu Florin Guzgă și Adrian Mărcan). Sau au fost în ordinea inversă, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc că aveam genunchii de gumă, iar dumneaei a fost atât de prietenoasă cu mine!…
La Dubai am văzut cum prinde viață cladirea operei. De la meșele care înconjurau locul, cu printuri uriașe cuprinzând imagini cu proiectul final, până la privitul înăuntru, cu nasul lipit de geam, și privit (și ascultat) fântânile colorate din față. Iar mai apoi, acum exact doi ani, când îmi propusesem oricum să fac un tur de vizitator, dar am avut șansa să vad și spectacolul de pe Broadway „The Phantom at The Opera”. Am avut emoții încă de dinainte de a pleca din țară, emoții care au persistat toată săptămâna și se accentuau pe măsură ce se apropia sâmbăta de 2 noiembrie. Și care vor rămâne acolo, la amintirile prețioase și unice (sper că și repetabile). Anul trecut când am fost la Dubai, aveam hotelul exact lângă Opera House, o și priveam din cameră și treceam zilnic de câteva ori pe lângă ea. Era închisă, doar uneori vedeam, seara, cum se făcea curat înăuntru și afară, să o păstreze frumoasă. Și era tare tristă așa, goală și fără lumini, cu celebrul candelabru stins.
Iași. La Iași am văzut toate spectacolele, cu mici excepții. Nici nu cred că aș fi în stare să le enumăr, fără să îmi scape vreunul: Traviata, Boema, Carmen, Giselle, Spărgătorul de Nuci, Lacul Lebedelor, Aida, Lucia di Lammermoor, Carmina Burana, Troienele, Rigoletto, Văduva veselă, Liliacul, Bărbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Ecaterina Teodoroiu, Elixirul, Requiemul de Mozart, Indiile galante, Imagine, Cabaret, Cavalleria Rusticana & Pagliaci, Don Pasquale, Bal mascat, Don Quijote, Tosca, gale, concerte camerale în Sala BCU. Atunci când am avut în vizită prieteni din alte orașe sau țări, i-am dus la câte un spectacol, cu mare mândrie. De mulțe ori am primit, ca urmare a postărilor post-spectacole de pe FB, mesaje de la oameni care voiau să vină la operă și mă rugau să le iau bilete, crezând că lucrez în instituție. Le explicam cum stăteam la coadă la casierie pe Ștefan, apoi în foaier, până la posibilitatea de cumpărare online.
A fost o perioadă bună cea în care am primit un loc la spectacolele operei, printr-un contract barter în triunghi cu Hotelul Pleiada, la a cărui revistă scriam articole de lifestyle și care era sponsor al ONRI.
@ î <
„Parsifal” de Wagner la Ateneul Român a fost un alt spectacol irepetabil la care am zburat.
Am fost în sală la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa doamnei Leontina Văduva la Sala Caudella, invitată de prietenul Mihai Stan, de la Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură.
În vară, cu prilejul aniversării a 65 de ani România membru UNESCO, organizate de TVR și ONB, am fot în sala operei la concertul Corului Madrigal. Mulțumesc, Delia! Tot atunci, am mers la București la Vara Magică de la Ateneul Român, prin amabilitatea doamnei Luminița Arvunescu- Președinte al Uniunii Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România.
Pe 23 octombrie, #AskOfelia a fost partener al concertului susținut la Palatul Culturii Iași de soprana Rodica Vica, împreună cu Clara Cernat- vioară și Thierry Huillet- pian. Aflându-mă în București în ziua concertului de la Iași, am compensat cu prezența la concertul susținut la Ateneul Român, pe 26 octombrie. Mulțumesc, Mihai Stan și Opera Fantastică!
București 2021. Opera Națională București a împlinit 100 de ani de la instituționalizare, centenar care prilejuiește o stagiune di grande, cu invitați celebri pe scenele mari ale lumii și cu o serie de premiere absolut de neratat. Nu am putut să nu merg la spectacolele de deschidere a Stagiunii, două reprezentații „Tosca” care l-au avut invitat extraordinar pe baritonul Sir Bryn Terfel în rolul Scarpia. Un spectacol ca acestea este un eveniment „once in a lifetime”. Dacă mai pun și faptul că am avut șansa să îl întâlnesc la culisă ( de unde am și fotografiile cu domnia sa), iar mai apoi in foaierul de protocol, îmi este cald la suflet ori de câte ori îmi voi aminti.
Au mai fost spectacolele cu premiera operei „Norma” de Vincenzo Bellini, în care le-am văzut și ascultat cu sufletul în ochi și urechi pe soprana Elena Moșuc și mezzosoprana Ruxandra Donose, binecunoscute în elita liricii mondiale și l-am revăzut pe Daniel Magdal. Iarăși, evenimente rarissime, mai ales pentru un om obișnuit, așa cum sunt eu în lumea asta.
Am fost și la „Nunta lui Figaro”, într-o montare care are deja niște ani, dar pe care n-o văzusem.
Deja mi-am luat avionul pentru premiera Lohengrin din 8 decembrie, pe care o ascult zilele astea pe youtube, să mă familiarizez cu libretul.
Opera Națională Română Iași a împlinit și ea 65 de ani. În sfărșit, ceva mai bătrân decât mine în jurul meu 😀
Așa cum este bineștiut, în fiecare an, pe 3 noiembrie, la ONRI se pune Tosca. Este o tradiție. Mă uitam deunăzi pe memoriile FB și mi-a arătat fiecare Tosca la care am fost în toți anii de când am revenit acasă.
Tot cu prilejul aniversării, Opera a organizat o expoziție de costume și conversații cu oameni-reper ai operei, a deschis culisele pentru vizite de grup ale publicului, iar duminică 7 ( adică deseară) se joacă spectacolul „Traviata”, cu Elena Moșuc în rolul Violettei Valery. Este și aceste un eveniment de excepție.
Corolarul celor scrise (și arătate) mai sus este următorul:
Pe mine, OPERA m-a salvat.
M-a salvat când am fost la pământ.
M-a ridicat când eram căzută.
Mă ține de umeri când nu îmi este ușor.
Îmi zâmbește atunci când sunt singură.
Este farul meu pe care pot să îl admir și să îl iubesc și să fiu un om mai bun și mai frumos.
Este oaza mea.
Refugiul meu.
Locul meu de socializare.
Locul în care, adunate, am petrecut câteva sute de ore memorabile.
Locul în care am întâlnit oameni.
Locul în care am cunoscut oameni.
Locul în care am plâns mult. Plâns bun.
Locul în care am fost senină.
Locul în care mi-am făcut niște prieteni.
Locul în care am respirat lângă oameni mari. Unii dintre ei mă onorează cu prietenia lor reală.
Locuri în care știu că voi ajunge ( Arenele din Verona- 2022, Scala, Covent Garden, Garnier, La Bastille, Vienna State Opera- cândva)
Mă uit pe poze, îmi zâmbesc și aproape că mă ciupesc să știu că toate acestea au fost aievea. Și că îmi este dat să le trăiesc.
și să le povestesc.
Îmi amintesc cum, vorbind cu un prieten (care este un foarte bun cunoscător al artei în general și al muzicii în special), atunci când îi povesteam despre „ignoranța” mea muzicală și cum îmi faceam eu lecțiile înainte de concertele festivalului Enescu sau înainte de a merge la operă sau la filarmonică, acesta mi-a spus așa: Ofelia, tu ești un spectator foarte valoros tocmai prin onestitatea, candoarea și bunul simț cu care vii înspre ele. Prietenul se numește Marius Constantinescu 🙂
Eu nu merg la operă ca să fac cronică de spectacol. Nici nu pot să spun despre un spectacol că a fost extraordinar, dacă nu am simțit așa, că și la operă sunt zile și zile, un artist liric nu este mereu în forma vocală sau scenică cea mai bună. Au fost și spectacole cu care nu am rezonat, ori care nu au ieșit la înălțime; iar atunci am mers mai departe, că, mno, sunt zile și zile, săptămâna nu-i formată numai din Duminici, important este că e multă emoție bună care predomină și mă însoțește în călătoria asta. Dar, la cele mai multe, m-am simțit ca într-un basm, muzica m-a hrănit și mi-a alimentat nesațul de mai mult.
n Ö T &
Eu merg la operă pentru că mă face fericită.
Pentru că am acest dar, să pot să iubesc și să admir. Este extraordinar să simți nevoia să te faci mai frumos pentru întâlnirea cu un spectacol. Să faci cu plăcere tot acest efort de a te pregăti ca un îndrăgostit.
Pentru că, în rutina zilelor în labirintul problemelor de tot felul, îmi aduce Lumină. După ce vin de la câte un spectacol care îmi taie respirația sau pentru care am făcut un efort mare să pot merge, nici nu mă îndur să îmi schimb încălțămintea și hainele, pentru a nu ieși, nu încă, din starea de euforie și de irepetabil…
Știu sigur că nu am scris toate bucuriile prilejuite de lumea asta frumoasă a operei, dar că nu am omis, totuși, ce este important. Sunt mult mai mulți oamenii care m-au îmbogățit în călătoria asta numită OPERA. Însă pozele le-am atașat în trenul care ă duce către ai mei, cu mijloacele la îndemână.
Iar, când o să vedeți, peste ani, o bătrânică gârbovită, cu poșeta tremurându-i în mână, cu jacheta de catifea (aia pe care am cumpărat-o cu greu acum deja un sfert de secol), cu ochelarii pe vîrful nasului, poate cu mănuși, poate cu voaletă, dar sigur cu ceas, ruj, parfum și broșe, să știți că sunt eu.
Ofelia