In prima mea copilarie, aia de pana la scoala, ai mei fiind deja mutati la oras cu serviciul, stateam mai mult la tara, cu verii mei. Bunicii au murit cand eu eram prea mica pentru a avea amintiri conturate. Stateam la tanti Maricica, sora mai mare a mamei. Casa era langa biserica, in a carei curte eram stapani. Iar prin fundul curtii, gardul era comun cu al lui Chibrit. O familie de tigani cu o droaie de copii. Acolo ma gasea tanti Maricica ori de cate ori scapam pe cont propriu, fara verii mei. Eu eram balaie, buclata, bucalata si mai mereu manjita, patata si murdarici de la joaca, de la mancat din pomi, de la mersul desculta, asezatul in colb sau in iarba.
“Ai lui Chibrit” ma indrageau, eu eram acolo ca la mine acasa, ei ma asezau pe vatra (vara, desigur:)) ) si-mi dadeau de mancare. Si mi-era bine cu ei, eram toti veseli si eu faceam smecherii, le povesteam de la oras, si-mi placea cum ma ascultau.
Cand veneam la oras imi amintesc ca venea o o femeie, care o ajuta pe mama la curatenie si avea si grija de noi uneori. Bine, ea era caldarareasa (cred ca asa), avea trei cozi si banuti in par si salba la gat. Si ma tinea pe genunchi si eu ma jucam cu banutii aia si nu intelegeam de ce mie imi face doar doua codite, atunci cand imi strangea parul.
Mai apoi, in a doua copilarie, cand am venit si eu la oras, la scoala…
Mama era invatatoare la o scoala de mahala, la care majoritatea copiilor erau din familii de gunoieri, piețari, florari, gropari și mulți delicvenți. Multi dintre colegii mei erau mai mari decat mine, tot repetasera an dupa an. Cu clasa asta si-a dat mama gradul doi si gradul unu si le-a si luat cu brio. Baietii astia erau genul ala de tiganusi pe care ii vedeai pe langa cinematograf, vanzand seminte. Dar ne aparau, pe mine si pe colege de orice baiat care ar fi incercat sa ne fure eugenia.
Adolescenta…
Ei erau mari, cu scoala tot neterminata. Insa mereu cand treceam cu mama, veneau s-o imbratiseze. A avut grija de ei, mergea acasa la ei, vorbea cu parintii lor, ii ajuta cat putea.
Maturitate. Kuwait…
Sylvia, din Sri Lanka. Lilani, din Bangladesh. Aceleasi radacini. Au avut grija de casa noastra si de noi. Sylvia a plecat acasa la ea, imbatranise si era bolnava, nu mai putea munci. Cu Lilani o sa fiu vinerea cealalta, de dupa Pasti; este singura ei zi in care nu face curat prin case si-o sa mergem prin souk si prin bazar si o sa povestim.
Batranete…
În vecinatate locuiau niste rromi care mai mereu sunt in strada, cand treceam. Ii salutam, ei ma “sar’na, doamna” si uite-asa traiam in buna pace.
Niciodata n-am avut probleme cu romii. Nu-mi place sa le spun romi. Dar „The Ț word”
Si, cumva, toata viata au facut parte din viata mea.
Adesea ma intreb ce-o mai fi cu ai lui Chibrit, pe unde-or mai fi?…
La multi ani, măi oameni!