Decembrie mă intoarce iar in amintiri. Îmi aduce aminte de ziua de ieri, de locuri de departe, de oameni. Zăpada s-a facut de mult lacrimi. E demult un stol de porumbei care a zburat nu știu unde…
Decembrie imi aduce în minte atâtea…
De mine, care poate mai trăiesc. Sau am murit.
O luna ca oricare alta, pentru oamenii care cred că sunt fericiti, sau dureros de tristi. Dar care ma face să scormonesc adânc în memorie, în locul acela alb.
Și cred că, de-ai fi o piatră de mormânt umblătoare, te-ar podidi lacrimile.
Dar e Ajunul. E Crăciunul.
Mă trag de umeri din nisipurile mișcătoare, sau din zăpada neninsă.
Să nu vă întristez.
Crăciunul este Speranță, Renaștere, Smerenie.
Să așteptați mereu Crăciunul cu bucurie copilărească, să vă fie bine și cald în suflet, iar credința că puteți schimba lumea, să nu vă părăsească niciodată.
Îmi doresc să îi știu bine pe toți cei pe care îi știu.
Ba nu, și pe cei pe care nu-i știu.
Și pe cei care nu mă mai știu.
Pentru mine, îmi doresc să intrați uneori pe pagina mea și pe blog și să vorbiți cu mine. Altfel, scrisul este ca o șosea. Una cu două sensuri. Când ești singur pe drum lung, dacă nu ai parteneri de trafic, la un moment dat îți scade atenția și obosești, ba poți să și adormi.
Îmi doresc să intrați și pe pagina de Instagram, unde am avut bucuria, ca un cadou de Crăciun, să văd că am sărit de 3.4K, fără giveaways, fără ca cei pe care i-am promovat sau sprijinit să îmi fi făcut lobby. Și sunt mândră pentru cifra asta, muncită așa cum am muncit toată viața, pentru orice.
Vă invit să intrați pe pagina de FB ASk Ofelia, fiindcă am peste 1.5k solicitări la Ofelia Cozma și nu le pot onora. Pagina asta este ca un autobuz în care nu încap oameni la nesfărșit, ca dincolo. Sunt oameni care îmi văd numele pe o bretea la televizor, atunci când sunt învitată sau care îmi văd numele cu tag la vreo postare legată de o invitație la Radio sau la vreun eveniment. Și nu pot să îi cuprind pe toți. Și nici n-ar fi normal, fiindcă apoi ne întâlnim, dar eu nu știu cine sunt, dar suntem „prieteni”. Îmi doresc să pot să pot ține pagina personală mai personală decât impersonală, cum tinde să devină.
Îmi doresc să mă întâlnesc cu oameni care doresc să îmi adreseze întrebări (altele decât de unde sunt fusta sau poșeta), care vor să afle diferite lucruri din ce pot eu să îi învăț.
Sunt mândră și bucuroasă și pentru mesajele primite de la oameni cărora nu le-am oferit nimic, dar care se simt încurajați sau inspirați de mine.
Sunt tristă din cauză că unii oameni, fiindcă am fost disponibilă (sau am lăsat alță oameni sau m-am lăsat pe mine, ca să fiu disponibilă pentru ei), nu au înțeles că sunt prietenul-câine. Dar nici nu rămân acolo unde nu sunt dorită, atunci când îmi dau seama că nu sunt dorită. M-am străduit să ofer atăta cât am putut eu, adică mult. Chiar dacă n-a fost îndeajuns, a fost un mult oferit din puținul meu. Și mult suflet, din sufletul meu rupt.
Gratitudinea nu este o felie de tort, din care, dacă îți dau și ție o felie, rămân eu cu mai puțin.
MULȚUMESC pentru tot ce am primit. Și pentru tot ce am aflat. Și pentru ce am învățat.
Vă doresc să nu fiți singuri. Și, mai ales, să nu vă simțiți singuri.
Vă îmbrățișez pe rând și laolaltă.
Fotografia cu jumătatea mea lipsă, a fost făcută in Dubai, la Harvey Nichols. Era noiembrie, dar se făceau pregătiri de Sărbători.
În cealaltă este steaua noastră, pe care am primit-o la ultimul nostru Crăciun.
Crăciun bucurat! 
