Ziua Națională

Nu știu alții cum sunt, dar eu cred că sunt un bun cetățean.
Și o să mă refer doar la perioada post-decembristă.

Am fost printre primii care au plecat de la uzina de containere; am făcut cursuri de asigurator; ba am fost și lector pentru alții, veniți după mine. Spun asta pentru că în pasul asta era multă speranța și multă încredere că o să ne mișcăm în direcția bună, în ritm alert.
Atunci când a plecat omul meu cu un contract guvernamental să lucreze în Kuwait, a fost pentru o perioadă scurtă, sperând că o să ne putem muta la casa noastră (stăteam la mama lui); deja avea 35 de ani și aici nu reușeam să încropim nimic, nu aveam nici un leu, ne duceam viața între două salarii.
Long story short, am plecat după el, să fim familie adunată. Ca tot românul, la zile festive, te aduni cu ai tăi din comunitate, în jurul ambasadei.
Îți vedeai de muncă, de casă, sunai la ai tăi cei din țara; însă așteptai febril să afli când o să se sărbătorească Ziua Națională, deși de cele maimulte ori, dacă nu s-a nimerit în weekend, în speță vineri/ sâmbătă, mergeai la muncă; doar nu era să fii liber de ziua țării tale, că erai de Ziua Națională și Ziua Eliberării.

După ce ne-am schimbat amândoi serviciile și am câștigat mai bine, ne-am mutat într-un complex în care eram vecini cu mulți englezi. Îmi amintesc și acum cum mi-a bătut într-o zi în ușă o vecină care, atunci când a aflat că suntem români, a fost foarte reticentă. Am invitat-o în casă și a fost surprinsă că aveam multe cărți și DVD-uri cu muzică bună. Ba chiar eram foarte bine organizați, aveam tot ce are o casă civilizată (mai puțin mașină de spălat vase, fapt inacceptabil 😀 ). La finalul vizitei de spionajo-curtoazie, concluzia a fost: you don’t seem to need any help 😀
În scurt timp, casa noastră a devenit locul în care ne adunam la un gin tonic, după ce veneau băieții de la tenis. Îi așteptam cu câte o salată, o lasagna sau ce mai meșteream seara. Erau fascinați de dexteritatea noastră de-a face lucruri, de felul în care ne gospodăream. Dar, mai ales, erau încântați că mereu aveam schimburi de idei, subiecte interesante de discutat, noutăți de aflat.
Odată, Chris, prietenul nostru care avea o funcție înaltă într-o companie petroliera, ne-a spus: de când va cunosc pe voi, mi-am schimbat impresia despre România. Pe lângă faptul că știa puține lucruri, și ce afla de pe știri nu erau tocmai lucruri bune.
De vreo două ori am invitat câțiva prieteni și câțiva șefi mari la recepția de Ziua Națională, desigur, după ce am avut acordul Domnului Ambasador.

De fapt, făceam lobby pentru România.

Mai apoi, când am fost la școală, am muncit atât de mult și de serios, încât Rachel, (profesoara a cărei asistentă eram la început, înainte de-a preda și eu mai apoi) mi-a spus într-o bună zi: mă faci să mă simt incompetentă. M-am blocat, pentru că asta s-a vrut a fi un compliment, un fel de-a-mi spune cât mă apreciaza. În timpul asta, soțul meu, care lucra într-o companie germană, se bucura deasemenea de respect. Lucra cu contractori din USA, Japonia, Europa și era foarte apreciat. Ne mutaserăm aproape de școala mea, era ușor să ne vizităm cu colegi de-ai mei, care deveneau și mai prietenoși după ce vedeau cum trăim și cum suntem în afară serviciului.

Fapt este că nu am știut niciodată să fac lucrurile altfel decât cât de bine pot eu. Mai bine nu fac ceva, decât să fac fără tragere de inimă. La fel am fost oriunde m-a purtat viața. La fel am și rămas. Însă am întâlnit și români care aici erau într-un fel, iar în afară țării sunt serioși și muncitori. Poate și pentru că acolo nu au altă opțiune. Asta este poate unul din motivele pentru care țara asta este așa.

M-a luat azi nostalgia recepțiilor, trecând prin poze de pe vremea aia. Poze în care sunt: Țiriac, Geoană, Dinu Patriciu, Valer Dorneanu, Văcăroiu, Năstase, Băsescu, Cristian Diaconescu, ambasadori ai altor țări, parlamentari, etc. În timpul ăsta îi priveam la televizor pe cei de azi.

Iar faptul că am stat atâția ani departe de țară a fost cauzat tot de felul în care au mers aici lucrurile; mereu, când ziceam că ne întoarcem, apărea altceva, o boală sau o criză politică și iar ne trebuiau bani ca să gestionăm situațiile de viață (și de moarte). Nu am adunat bani, însă aici am fi fost asistați social ai statului, stând acasă și așteptând pensia de handicap, pe când acolo am putut avea o viață activă până în ultima zi; munceam, plăteam serviciile medicale (care erau mai mari decât salariul meu), medicamentele, chiria, rămâneam cu puțini bani; dar eram activi, utili, respectați. Asta ne-a ținut.

Ce ziceam? Că da, contează ce face țara pentru tine. Dar este foarte important și ce faci tu pentru țară. În dreptul tău. Și cred cu tărie că, dacă fiecare ar face în dreptul lui lucruri aparent mărunte, am ieși la limanul ăla cu zarea senină.
Eu adorm seara cu conștiința că am făcut în dreptul meu cât am putut eu de bine. Și, dacă n-am reușit, cel puțin știu că nu am stat degeaba sau, mai grav, ca nu am făcut rău (în nici un caz, nu intenționat).

Mi-e ciudă, pentru că am trăit în comunism, am prins în facultate cei mai răi ani de frig și de alimentare goale, apoi am prins cartela pentru alimente și frigul din stagiatură, revoluția a fost o gură de oxigen care n-a ținut cât o viață, ne-a aruncat care, încotro. De când m-am întors, într-o societate care este (trebuie să admitem) misogina, femeie singură, obosită, îngenuncheată, la o vârstă la care nu mai poți să pretinzi că ești în apogeul vieții să faci carieră, nu reușesc să înțeleg cum ar trebui să mă comport ca să pot trăi tihnită. Am fost doar încă o generație de sacrificiu. De aceea, chiar dacă în timpul vieții mele nu vor fi schimbări majore, sper că țara copiilor voștri să fie cea în care oamenii nu se vor teme de bătrânețe.

Eu însă mă tem. Zâmbesc, dar mă tem.

La mulți ani!

Leave a Reply

Your email address will not be published.