Yes, we can

Nu sunt o femeie săracă. Dar nu sunt o femeie bogată. Știu, cine aude că am stat 19 ani în Kuwait, își inchipuie că sunt bogată. În bani.

Hai să vă zic: noi am râmas atâția ani acolo, ca să nu fim asistați social ai Statului. Cel român. Viața cu dializă este grea. Se schimbă tot stiul de viață. Pentru că obosești, trebuie să îți drămuiești puterile. Serviciu, casă, regim. Lunea, miercurea, scularea la 5a.m., naveta până la serviciu 120km, ziua de muncă, apoi drumul inapoi, de data asta nu spre casă, ci la spital. Dializă cinci ore. Ajungi acasă seara la 10. Pentru că sâmbătă e zi de dializă, vinerea (prima zi de weeknd, sâmbăta noastră) faceți aprovizionarea săptămânală. Sămbătă (adica duminica, da?) te scoli mai târziu, rezolvi treburi administrative și bancare, apoi pleci la spital, pe seară te odihnesti, că incepe o săptămână nouă. Ofelia bucătărește pentru următoarele două-trei zile, să rămână de preparat doar ce trebuie atunci, proaspăt, atunci când veniți de la muncă.

În Kuwait, sistemul de asigurări nu acoperă dializa și tratamentul cu medicamentele necesare, pentru cetățenii straini. Salariul meu era mai mic decat costul lunar al dializei. Medicamentele de menținere. Hrana, pe cât posibil, bio. Chiria. Costurile vieții.

Dar a mers la muncă până în ultima zi. Am dus o viață activă, in limitele normalului, fără excese. Și fără călătorii. Zburam eu prima spre Iași, că să pregătesc casa, el zbura între două ședințe. Și aici rămâneam toată vara.
Înapoi la muncă. Nu mai faci petreceri, fiindcă nu mai reziști fizic. Nu mai ești invitat la petreceri fiindcă nu mai faci petreceri. Atunci când ieși din casă, stai puțin, obosești. Apoi nici telefonul nu mai sună. Zi după zi, trec săptămânile, apoi anii, măsurați între dialize. Intre timp, eventualii donatori, unul dupa altul, incompatibili. Iași. București. Cluj. Liste de așteptare. Vize pentru India, să donezi tu. Ți se fac analizele. Nu poți dona, ai avut cancer. Speri să apară odată rinichiul ăla artificial, care va fi compatibilat cu primitorul. Și continui să mergi la muncă, zi după zi, dializă după dializă.
Omul meu a murit in weekend. În brațele mele.

Nu sunt o femeie bogată. Sunt o femeie care a învățat cum să se descurce cu ce are, în cel mai calitativ mod cu putință.

Eu merg la sală și la înot ca să mă mențin funcțională, fiindcă toată viața am alergat la muncă, ăsta a fost sportul meu, așa mi-am menținut condiția fizică. Atunci când am decis să âmi plătesc un curs cu antrenor personal, am facut-o pentru că mi-am dat seama că nu știu cum să fac exercițiile corect și că, de fapt, aveam dureri mai mari decât înainte. Antrenorul personal este o investiție în sănătate, nu o extravagantă.

Merg la criosaună pentru că are multe efecte bune pentru sănătate. În afara faptului că mă recuperez mai bine după efort, crește imunitatea, îmbunătățește circulația sângelui, este un booster excelent pentru ten si corp, dorm mai bine. Combinată cu mișcare, saună, mâncat moderat, mă simt mai bine.

Merg la spectacole, la concerte, mă plimb pe stradă, pentru că-mi face bine și-mi place să fac asta.

Încă nu călătoresc pe cât aș vrea și aș merita. Încă mai lucrez la niște blocaje.

Nu am scris asta ca să mă jeluiesc. Am facut-o ca să vă spun că a avea grijă de tine, atunci cand mereu ai avut grijă de cei de langă tine, nu este o extravaganță, ci o necesitate. Așa cum este câte o vacanță de la rutina vieții de zi cu zi.

O să vă mai povestesc. Ca să vă spun că, dacă eu am putut și pot, atunci poate oricine.





Este suficient să ne uităm la noi. În noi. Și să acționăm.
Dacă eu pot, poate oricine.

Nu mai recitesc, că dacă o fac, nu mai am curaj să vă devoalez lucruri 🙂

2 Comments

Add Yours

Leave a Reply

Your email address will not be published.