Un an fără Aki

Acum un an a început viața mea cea din urmă. Cea în care nu mă mai așteaptă nimeni acasă. Cea în care vorbesc cu pozele, cu filmele din gadgets, cu postările aduse de FB din memoria lui, aproape zilnic. Cea în care am rămas iremediabil singură.
Aki a venit în viața noastră la două săptămâni după ce murise, otrăvit de vecini, Toto, birmanezul găsit la Durău în pădure și dus în Kuwait, crezând că așa îl salvasem.
Lucram la un salon, Easter, în Jabriyah. M-a sunat soțul meu să-mi spună că o cunoștință, cu care nu aveam multe vizite și șuete în comun, vrea să vorbească cu mine. Am fost mirată, mai ales că avea telefonul meu. Când am terminat treaba, seara, a venit în fața salonului cu Aki în brațe. Era numai ochi si urechi și miaunat. Mama lui, persană, pleca împreună cu familia in State, pentru ceilalți frați găsiseră familii, Aki rămânea bun de scos în stradă. Mi l-a pus în brațe și am plecat acasă.
Era așa de mititel și de nedumerit, iar noi, atât de triști după Toto, încât la început îmi era doar milă de el si-i povesteam de ce nu pot să-l iubesc.






Zi după zi, a devenit bucuria și jucăria casei. Pe atunci lucram la salon, făceam skin care. La câteva luni, ne-am mutat din locul ăla în care ne muriseră și câinele Roni și motanul Toto. A urmat perioada în care eu am fost bolnavă și Aki a stat cu mine zi de zi. El era fericit că nu mai plecam la serviciu. O perioada după ce m-am făcut bine am lcrat home service. Apoi a urmat perioada didactică. Se suia pe patul pentru cliente, răvășea prosoapele. Ulterior, a fost asistentul meu, atunci când lucram la caiete sau altceva pentru la școală. Era peste tot.

Atunci când Gelu a murit, cu Lilani a stat cat timp eu nici nu m-am mai gândit că e și el pe acolo. Venea la mine, se așeza și ofta.
Până am venit de tot in România, încă un an și patru luni, s-a mutat în fololiul lui, un lazyboy în care Gelu stătea la televizor. Și în care a murit.

Anul ăla a fost cel mai greu pentru amândoi. Eu eram amputată, funcționam ca un robot. El nu înșelegea de ce se golește casa. Am vândut dormitorul, în care n-am mai putut dormi, mutându-mă în livingroom. Apoi am început să aduc cutii. Să strâng ce nu mai foloseam, păstrând strictul necesar. Apoi s-au golit dulapurile. Se adunau cutiile. Sortam, împachetam, plângeam. Și de la capăt. Nu mai avea repere. Nici el. Ne duceam zilele pierduți și panicați.

În ultimele săptămâni rămăsese un covor peste care am pus o saltea, pilote și perneși ne-am făcut culcușul de stat și de dormit. O veioză, o măsuță pe roți, un dulap cu fermoare și televizorul întregeau ambientul. Lucruri pe care le-a luat draga mea Lilani atunci când am plecat. Și geamantanele.
În care începuse să se mute, de teamă să nu mă piardă. Știa el că nu plec fără valize.

Când a venit fratele meu să ne ia acasă, a crezut că o să ne facă ceva rău. În afară de faptul că asocia venirea lui cu mersul la vet (pentru analize, ok pentru zbor, documente), cu bagaje, oricum, cu întâmplări care îl traumatizau.
Cei care ne știu de mai mulți ani știu lucrurile astea, pe care le-am mai spus.
Dacă noi am fost salvarea lui Aki, apoi Aki a fost salvarea mea. A fost extensia lui Gelu.
Când ne-am mutat aici, s-a acomodat repejor. Pesemne că îi plăcea căsuța mică si aglomerată, ori poate era bucuros că ne-am așezat și noi.
Venită după atâția ani, în alte circumstanțe și cu traume, Aki a fost legătura mea sufletească cu viața noastră bună și liniștită din Kuwait. A fost firul de care mă agățam când îmi era cel mai greu. Conștientă că avea 16 ani și că viața noastră împreună nu va mai putea dura mulți ani, am sperat ca viața bună și iubirea pe care i le-am oferit, o să-l ajute să aibă viață lungă.

A murit în câteva zile. Tot la spital, ca Toto.
Secunda în care mi-au spus că nu mai poate fi salvat, avea convulsii, ochii sticloși, l-am luat în brațe și s-a agățat cu dinții de mine, rămînând așa încleștat în obrazul meu. Apoi l-am așezat să doarmă, cu injecția aceea pentru care a trebuit să semnez.
Fratele meu plecase spre Iași, să nu trec noaptea aia singură.
L-am pus într-o cutie pentru cadouri, aurie, cu șoricelul lui favorit și cu cealaltă jumătate a dipticului a carui prima icoană este cu Gelu în pământ.
Înainte de a pleca la drum, să-l pună acolo, la țară, cu pisica Negruța și cățelușa Deia, am trecut și pe la Gelu.
Asta a fost.
A doua zi s-a lasat un ger atât de mare, care a ținut vreo două săptămâni, încât, dacă nu i-ar fi facut groapa înainte, n-ar mai fi putut să deschidă pământul cu lopata.

6 Comments

Add Yours
  1. 3
    Lazar-Mihoc Adriana

    Cat de frumos ai scris, Ofelia! Am lăcrimat citind, ai har la scris, FELICITARI!
    Ma gândeam că am și eu o prințesă de 12 ani și gândul la despărțire mă sperie rău. Desi mai am o zână de 1 an și 5 luni la mamica și un mic liliac negru, o pisicuță fetita de 6 luni la noi, tot va fi greu cand vor pleca! Toate animăluțele au apărut în viața mea cu un semn după ele… NIMIC NU E ÎNTÂMPLĂTOR!

Leave a Reply

Your email address will not be published.