Un an schizoid pentru planetă.
Dar eu sunt un grăunte mic, infim, în ecuația asta de șapte miliarde.
Totusi, despre mine sunt cea mai îndreptățită să spun.
Un timelapse kinda.
Un an care începuse grozav. Cu invitații în ipostaza de mentor, care m-au valorizat și mi-au crescut încrederea în mine și mi-au ținut la cote bine sentimentul de om cu rost, cu folos.
Oameni care mi-au spus că sunt un zero și că sunt cine sunt, datorită presei și televiziunilor.
Nu am sunat niciodată, nu am scris niciodată vreun mesaj cuiva din presa scrisă sau vorbită, prin care să mă invit undeva. Cei care mă cunosc de-o viață știu un lucru, despre care am făcut vorbire de mai multe ori: nu merg acolo unde nu sunt învitată și, luxul meu suprem, pe care mi-l datoram și pe care, de niste ani buni, mi-l permit, să nu rămân acolo unde nu mai pot zâmbi.
Singurul lucru pe care l-am făcut au fost invitațiile trimise către voi, de a intra pe pagina Ask Ofelia, pagina publică, de care e legată și blogul ăsta la care v-am invitat să vă abonați pentru emails. Celor care au făcut ca blogul ăsta să aibă trafic și celor care urmăresc pagina, un Mulțumesc mare!
Perioada de lockdown m-a prins pe picior greșit și pe mine, am pierdut bani din economiile pe care le aveam pentru bătrânețe. În rest, m-a atins mai puțin, fiindcă eu nu am un serviciu cu salariu, nu am pensie, dar nici credite, chirie, copii, într-un cuvânt, responsabilitatea care apasă pe mulți oameni. Responsabilitatea mea este să am grijă de mine, să mă dozez, să mă menajez, să mă mențin independentă. Astfel, neavând prea multe, nu prea a mai avut unde să mă lovească. M-a lovit în oameni.
După o perioadă în care am fost debusolată, fiindcă priveam cum de derulează campanii concertate de denigrare, am făcut ceea ce am făcut mereu. M-am privit iar, m-au ajutat și niște prieteni, și mi-am derulat viața, a câta oară?…
Știu că sunt un om fundamental bun. La fel, așa cum nici ciocolata nu este iubită de toată lumea, nu pot pretinde să mă placă toate felurile de oameni.
Știu că sunt o construcție stabilă și solidă, cu respectarea principiilor care o fac să reziste.
Știu că sunt autentică și că inspir oamenii.
Știu că am învățat toată viața, din tot ce mi s-a întâmplat, cum să gestionez situații, cum să găsesc soluții. Calea ușoară, cea a așezatului cu capul în mâini și a lamentatului, neacționând, nu este calea mea. Or, asta mi-a conferit independența pe care o am acum, să-mi pot purta de grijă.
Știu că, așa cum am existat și fără telefonie, exist și fără strategii de PR. Este foarte adevărat că social media are beneficiile ei, este locul în care m-am făcut văzută. Dar, dacă nu ai coerență, substanță, educație, ești ca un balon pe care îl poți umfla cu poze cu filtru, dar care se va sparge. Eu nu m-am spart, am crescut.
Am primit și primesc foarte multe mesaje din care îmi dau seama că sunt apreciată și îndrăgită, că multor oameni le sunt fie model fie inspirație.
Începând de mâine, o să pun un haștag care va conține un mesaj. Încă mă gândesc cum să se numească, fiindcă acum, în timp ce scriu asta, mi-a venit ideea. Modestia și statul în banca ta sunt bune, dar să te promovezi, fără să minți, exagerezi, inventezi, nu cred că este deloc rău și o să încep să fac asta, cred că merit asta.
A fost un an bun, dacă socotesc că:
– mama și ai mei nu au luat virusul; dar nu i-am strâns în brațe de la sfărșitul lui noiembrie 2019;
– am ajutat, cu puterile și cu reputația mea, campanii pentru ajutat oameni necăjiți, nu am crezut că o să adun atât de mulți bani, și, mai cu seamă, am aflat că oamenii au venit de dragul meu și fiindcă le înspir încredere. Mulțumesc iar!
– am stârnit interesul echipei ”Destine ca-n filme”, emisiunea de la TVR2, și o echipă de patru oameni, împreună cu realizatoarea emisiunii, Iuliana Marciuc, a venit la Iași pentru mine. Emisiunea a fost difuzată în ziua în care am împlinit 60 de ani;
– eu am avut o formă de Covid care m-a ținut acasă, nu și la spital;
– atunci când am fost bolnavă, mulți prieteni mi-au scris și m-au sunat să vadă dacă am tot ce am nevoie, mi-au adus la ușă medicamente, imunostimulatoare, fructe, mâncare. Mi-au scris despre ei, despre ai lor. Au „verificat” zilnic cum sunt;
– am ajutat-o pe Lilani, tot ajutată de voi, cei care mi-ați trimis bani de ziua mea, și i-am trimis 650 euro. Mulțumesc!
– am cunoscut oameni mișto;
– am păstrat oamenii mișto pe care îi aveam;
– m-am împăcat cu niște oameni;
– m-am împăcat cu niște situații;
– mi-am eficientizat spațiile din casă și mi-am amenajat demisolul, mi-am luat o altă canapea în living, iar asta s-a întâmplat pentru confortul meu, nu pentru liniștea celor preocupați de faptul că n-am nici măcar o canapea în casă;
– am citit mai putin decât trebuia, iar asta merge la nerealizări, dar am privit mai mult spre mine, cerul, filme documentare și filme artistice;
– mi-am cumpărat câteva lucruri pe care mi le doream, am trecut cu stoicism pe lângă multe lucruri de care nu am nevoie;
– am aflat despre bucurii și realizări ale unor prieteni și m-am bucurat;
– am dat câteva sfaturi bune;
– am dăruit, mai ales timp;
– am primit nesperat și bucuroasă;
– am mers pe drumul meu;
– nu mi-e foame și nu mi-e frig;
– îmi zâmbesc.
Așadar, pot spune că, una peste alta, sunt pe plus.
Așa cum am parcurs comunism, frig, uneori foame, război cu bombe, boli, mutări, dezrădăcinări, dolii, încercări de înrădăcinare, trag nădejde că o să trec și pandemia. Și criza din jurul ei.
Sunt un om pentru care fericirea este tot mai mult absență nefericirii, nu știu dacă e bine, știu că am așa, o oboseală soră cu viața.
M-am pregătit așa cum sfătuiam pe toată lumea in articolul urcat pe blog azi dimineață, pentru Anul Nou. Mâine voi aplauda în direct la Concertul de la Viena. Abia aștept!
Nu știu dacă sunt eu îndreptățită să vă dau sfaturi, pot doar să povestesc depre micile mele trucuri de-a trece prin ani și prin vremuri.
De aceea, în continuare, îndemn să fim buni. Să ne facem partea noastră, cât putem de bine. Atunci când nu putem, măcar să nu facem rău.
Să ne bucurăm de ce avem.
Să ținem aproape.
#împreună
La mulți ani!
