Solidaritate

Murise omul meu și, după vreo lună, am fost interpelată de Patricia. Patricia era manager de imagine și de personal; și cea care era facea ceea ce noi denumeam ”nasty jobs”; cred că, deși părea milităroasă și miserupistă, era un om trist. Să revin la momentul ăla în care mi-a spus cam așa: Ofelia, a trecut destul timp, nu mai poți contunua să vii la școală, în fața copiilor, îmbrăcata mereu în negri”. M-am blocat, dar tot am reușit să-i arăt că nu sunt all black, chiar aveam niște pantofi cu un detaliu bej-olive și poșetă grej ( mă gândisem și eu că ar fi bine să „rup” negrul cu câte un accesoriu neutru, mai ales că avem destui pantofi aurii, argintii, la fel și curele, că să nu am un aspect cernit și trist, care să schimbe tonusul orelor). Ne-am despărțit și îmi amintesc cum, mergând pe un coridor al școlii, să-mi iau niște materiale trimise la imprimantă pentru a doua zi, m-am întâlnit cu Hendra. Hendra era profesoară la una din clasele întîi, este din Africa de Sud și era una dintre prietenele pe care le aveam la școală (în sensul că ne și vizitam în weekends cu familiile, ieșeam la restaurant, vorbeam și lucruri personale). Și-a dat seama că sunt foarte tulburată, dincolo de tristețea cronică pe care o căpătasem și pe care nu mai reușeam s-o ascund după plecarea copiilor. Știți cum este atunci când ești pe punctul să izbucnești și cineva apasa butonul ăla? Ei, așa a fost și atunci. Am zis eu că n-am nimic, dar m-a bușit plânsul și i-am zis. În timp ce-i povesteam ce mi-a spus Patricia, a trecut o altă colegă și s-a oprit, desigur, să întrebe ce-am pățit. I-a spus Hendra. În fine, m-au consolat ele, m-au îmbrățișat, ne-am despărțit. Însă Sally a făcut un gest extraordinar.

A doua zi dimineață, când am intrat in teatru, acolo unde ne adunam zilnic toți profesorii, de la scoala primară la liceu, am văzut cum toate colegele mele de la școala primară se așezaseră in aceeași zonă, împreună, toate îmbrăcate in negru. Fuste, pantaloni, bluze, toate negre. Și așezate bloc compact.

În semn de solidaritate mută. Nu am știut niciodată cum au comunicat între ele, e drept că o parte locuiau împreună în blocurile școlii. Și-au dat mesaje, emails, telefoane.

Fapt este că atunci mi-am dat seama cât sunt de respectată și chiar îndrăgită, deși nu prea aveam timp să stau prin staff room, ocupată fiind mereu cu pregătirea materialelor pentru ore, emails, caiete, print, predând o disciplină practică și nefiind vorbitoare nativă a limbii engleze.

Și a fost și un protest mut față de lipsa de empatie a conducerii pentru suferința unui om.


Atunci când am plecat de tot din Kuwait, în 2013, i-am dat Hendrei dulapul auriu, iubirea mea de suflet. Dulapul pe care știam exact unde o să-l pun in casă la Iași, dar care nu mai încăpea în căsuța mică în care a trebuit să încap singurică. Îl are în livingroom și are de gând să-l ia cu ea in Capetown atunci când o să plece de tot.

Acum doi ani, de Paști, am fost la Dubai și am făcut o buclă prin Kuwait, un fel de pelerinaj. Am sunat-o pe Hendra, cu o săptămână înainte, să-i spun că vin. Care a fost primul lucru care m-a intrebat? ”Unde o să stai? Știi că dormitorul Zarei te așteaptă”. Deja îmi făcusem rezervare la hotel, aș fi putut s-o anulez, dar ne-am promis că o să merg odată doar la ei, să stăm câteva zile împreună. Ea lucrează acum la aceeași școală cu Francois, soțul ei, care este profesor de limba engleză.

Zara este fiica Hendrei din prima căsătorie și mi-a fost elevă încă din primii ani. Acum este de o frumusețe uluitoare și este la facultate. Atunci cănd i-am vizitat, Zara se nimerise venită în vacanță pentru căteva zile.
Pe când era profesoară în orașul lor, îl avea elev pe băiatul lui Francois, divorțat și el. L-am întâlnit o dată, venise în vizită la tatăl lui, este băiat mare. Hendra și Francois sunt fericiți și minunați împreună. Și îl au pe Eric, mezinul casei, care mi-a fost și el elev, acum e și el măricel, cred că e la liceu deja.
Nu are sens să vă descriu câtă bucurie mi s-a așezat în suflet în alea căteva ore împreună, pentru că n-aș reuși.

Imaginile trebuie deschise (click pe ele), au intrat cropped in galeria foto 🙂

Și cu Sally țin legătura. S-a căsătorit. Are o fetiță care s-a născut prematur și cu mari probleme de sănătate, au stat mult impreună în spital, să trăiască. Apoi Sally an aflat că face dializă. Apoi a facut un transplant de rinichi. La un timp, starea de sănătate iar i s-a deteriorat și a avut nevoie de încă un transplant. Acum ii privesc postările și pozele și o văd iar bine și optimistă. Și mă gândesc adesea câte poate duce un om intr-o viață. Mereu i-am iubit pistruii și mereu îi spun și ea mereu râde de noi.

Oameni. <3

2 Comments

Add Yours
  1. 1
    Ohara Donovetsky

    Minunat scris, Ofelia dragă, și mi-nu-na-tă solidaritatea despre care vorbești. Mulțumesc că o împărtășești, nu e deloc ușor să o aduci la lumină, vine și suferința cumplită odată cu ea. Ferice de tine că ai în jur oameni care te prețuiesc, să ai parte numai de ei!

Leave a Reply

Your email address will not be published.