A fost Septembrie ăsta și cu bune și cu rele și cu meh, una peste alta l-am răzbit.
Sunt in and out între două avioane la București și ce să și fac în sala de îmbarcare decât să mă uit în jur și la mine?…
Mă bucur pentru că am reușit să ajung pentru câteva concerte la Festivalul Enescu (mulțumesc, Marius Constantinescu, mulțumesc Bianca Art), inclusiv la Oedipe, la ONB, tot în cadrul festivalului, la invitația minunatei artiste Ramona Zaharia.
Mă bucur că îmi zâmbesc și îmi vorbesc, random, prin magazine sau pe stradă, dar și în mesaje, oameni care mă știu și pe care am reușit să îi strâng, de-a lungul anilor, într-o comunitate care este acolo, în jurul meu, chiar și atunci când eu sunt prin viață și nu intru pe SoMe.
Mă bucur că am mai trecut o lună cu mama, ne poticnim, ne necăjim, ne mai și enervăm de neputință, ne panicăm, dar nu ne lăsăm.
Îmi pare tare rău că nu am putut fi prezentă decât cu spiritul și cu likes și inimioare, la Privee Fashion, unde am fost invitată de Viorela încă de acum câteva luni. Viorela, crești tare frumos și tu și festivalul ăsta, te felicit și te încurajez!
Îmi pare bine că am reușit să îmi fac un tratament cosmetic de hidratare, care mi-a făcut bine nu doar la față, ci mai ales la căpuț, fiindcă mi-a creat sentimentul că incă mai exist puțin în viața mea, așa, pusă pe hold, cum este ea, în mare parte, acum.
Îmi pare rău pentru oamenii care s-au supărat pe mine din motive pe care nu le cunosc, dar le respect alegerile. Ușa mea e deschisă mereu. Vă rog să n-o trântiți de perete.
Îmi pare bine pentru orele de stat de vorbă la telefon, cu sau fără cameră, cu prietene de aproape sau de departe, ore în care stai ca și cum ați fi împreună la o cafea. Și uneori chiar sunteți, fiecare de la casa ei.
Aseară m-am uitat din nou prin pozele alea pe hârtie, așa cum erau în anul 1985, când am avut nunta. Iacă, 40 de ani. Măcar am apucat să o facem împreună, mână în mână, pe cea de argint. De atâția ani ne zâmbim, însă numai din poze sau din amintiri…
Tihna, pacea mea au devenit alegerea mea de fiecare zi. Argumente, vini, roluri în care nu mă mai potrivesc. Zâmbesc, le urez tuturor numai bine și mă întorc în centrul meu.
Am trecut atâtea capete de linie… Acum vorbesc doar când chiar contează. Acum, tăcerea vorbește tot mai des pentru mine.
Munca mea acum este să-mi protejez locul, nu aprobări, nu aplauze, doar pace.
Am fost acolo pentru soțul meu, pentru colegi, prieteni, favoruri, urgențe, sunt acolo pentru mama, acum, când trupul și mintea n-o mai țin și bătrânețea a făcut-o dependentă de încă două mâini. În timpul ăsta, nu prea am fost acolo pentru mine.
Nu mă mai gândesc la ce gândesc alți oameni, la cum arăt, fiindcă știu adevărul. Treaba mea nu este să concurez, este “să respir”, să observ, să privesc un apus fără să postez, să iau decizii fără să explic. Nu este egoism sau aroganță, este întoarcere către mine. Când nu ai nevoie de aprobări, trăiești autentic. Trăiești pentru tine, nu pentru complimente.
Vorbești cand adaugi valoare, nu fiindcă oamenii se așteaptă să ai o părere.
Să fii bine cu tine înseamnă mai mult decât să fii placut de toată lumea.
La vârsta mea, nu mă mai străduiesc sa fiu acceptată. Îmi stiu locul. Faptul ca stau retrasă nu înseamnă că nu mai sunt un om bun, ci că nu simt nevoia de a fi validată prin prezență.
E detașare de zgomot.
E prioritizare.
Nu plec nicăieri. Sunt pe aici, prin viață.
Iar peste câteva ore merg (a câta oară?…) s-o văd/ ascult pe Ramona în opera „Carmen” de Bizet.
Pentru un Octombrie frumos.
Continui să continui.