Am evitat să vorbesc despre asta, fiindcă din totdeauna religia a fost un subiect sensibil. Însă am decis să povestesc despre Sărbătorile noastre departe de familie și de Tară, fără pretenția că sunt singura care a suferit din cauza asta, ci doar considerându-mă îndrituită să spun din ce am trăit eu, nu din ce am auzit/ văzut sau presupun.
În Kuwait, biserica era într-o vilă. Avea bănci cum am văzut în bisericile catolice. Slujbele se țineau în limba arabă, pentru egiptenii ortodocși. Tot acolo mergeau și slavonii, care sunt de rit vechi. Nu era un loc în care să mergi știind că acolo se adună comunitatea, fiindcă fiecare țară își aduna comunitatea mai cu seamă în jurul ambasadelor sau după cum lucrau prin companii, spitale, hoteluri, magazine, etc.
Aveam acasă icoane aduse, una câte una, an de an, de aici. Reușeam să am în fiecare an Calendar creștin-ortodox, de ăla mare, tipărit, pe care îl țineam pe perete în bucătărie, deasupra mesei, așa cum erau pe vremuri în casele țărănești. Nu voiam de ăla sub formă de cărticică. Îar în anii din urmă oricum era la un click distanță pe Google. Dar mie îmi plăcea să-l am acolo, pe peretele ăla, să mă uit în el și să încercuiesc cu creionul zilele.
Aveam și crucifixul ăsta care se vede în poză.
Desigur, aveam și alte obiecte pe care le-am dus, strecurate în bagaje, din nevoia de a avea „ancore”. Despre ele o să vorbesc altă dată, fiindcă le-am și făcut poze recent, chiar pentru a le povesti.
Ne duceam tămâie, cărbune.
N-o să insist pe Crăciun acum. Care, și el, tot acolo ne-a prins an de an. Fără a fi măcar iarnă, încât bradul părea desuet.
Paștele pica, așa cum știm, cel mai adesea, la o săptămână după cel catolic. Spun asta pentru că, într-o țară musulmană, mai erau și alte religii, dar cei mai mulți erau cei catolici/ evanghelici/ protestanți. Asta făcea ca și în companiile în care lucrătorii erau majoritar creștini, se putea întâmpla să fii și tu cu ei atunci, iar de Paștele ortodox să fii la muncă.
Am zis corect „muncă”. Pentru că acolo weekndul era, atunci când am ajuns noi acolo, joi-vineri, iar mai apoi (nu mai tin minte din ce an) a fost vineri-sâmbătă. Prin urmare, mulți ani, pentru noi, duminica a fost luni. Început de săptămână.
La școală, calendarul era făcut astfel încât să acopere, în primul rând, sărbătorile prilejuite de Eid-uri, de National and Liberation Day, de aceea și anul școlar nu începea la dată fixă, deoarece ținea cont și de Ramadan, de asemenea să iasă numărul de zile de învățare. Anul scolar avea cinci „terms”. Prin octombrie era o vacanță de o săptămână (nouă zile puse cap la cap, socotind cele două weekends de la început și sfârșit), apoi una care prindea și Craciunul și Anul Nou (era mai lungă, putea fi și de două săptămâni sau 18-20 zile), una în februarie (care cuprindea și National Day and Liberation Day) , tot de o săptămână și una în aprilie, care cuprindea Paștele. Dar nu de fiecare dată. Spre exemplu, săptămâna trecută m-am uita pe pagina BSK și era un gentle reminder că orele online încep, conform programei, „on Sunday, 12 of April”. Asta înseamnă exact de Paști. Iar cei mai mulți profesori sunt „western”, dar și foarte mulți elevi, că e școală britanică, mulți expats acolo merg.
Ce vreau să spun? Că eu, de Paști, eram în prima zi de după vacanță. „Full engine ahead”, cum zic englezii. La soțul meu la serviciu nimeni n-avea vreo treabă, era o zi oarecare pentru ei, că fusese Paștele pentru ei. Lilani și duminică mi-a trimis „Happy Easter, Madam”, tot n-a înțeles cum e cu decalajul ăsta de sărbători, odată ce Crăciunul e în același timp.
Dar, dincolo de mers la serviciu sau nu, spiritul Paștelui l-am menținut an de an.
Reușeam să avem vopsea pentru oua, fiindcă mai veneau din țară soțiile unora sau de la ambasadă. Cozonac și pască făceam în casă. Caș nu aveam, dar nici nu aveam nevoie decât să ne facem noi, acolo, câte ceva care să fie ca acasă.
La începuturi nici telefoane nu aveam cum să dăm acasă. Mai apoi au apărut telefoanele mobile și mai sunam la părinți. Când a apărut și înternetul, sunam de pe skype pe telefonul lor.
A durat până să stea oamenii ca acum, să facă sărbătorile impreună, online. iar la noi nu a fost cazul, fiindcă nu aveau părinții logistica.
Mergeam în seara de Înviere la biserica din Salwa. Era atât de plin și de cald în interior, încât stăteam afară în curte, ne adunam acolo cunoscuți de mai multe nații, români, greci, ucrainieni, bulgari, egipteni. Luam Lumină și plecam repede acasă, că la 5:15 suna ceasul să mergem la muncă. Orincum eram ruptă de oboseală în ziua aia, fiindcă aveam doar weekendul de dinainte pentru aprovizionare, făcut mâncare, primenit casa, etc.
Acasă, ciocneam un ou amândoi. În anii din urmă, pentru că el era bolnav, nu am mai mers la biserică. Am ascultat liturghia la televizor. Măcar înțelegeam ce se întâmplă acolo, că era în limba română.
Bucuria mea de Paști, ani de-a rândul, a fost să fac în casă toate cele și să împarc cu vecinii si colegii. Și să le povestesc despre cum este la noi, ce mâncare este aia.
Într-un an, eram după operație și nu începusem serviciul la școală, i-am învitat pe prietenii lui Gelu. Erau din Anglia, Noua Zeelandă, Africa de Sud. Soțiile nu erau acolo cu ei. Și i-am invitat la noi. A fost cel mai frumos Paști. Am pregătit de toate.
Dar îmi amintesc și de alte zile, de Paștele catolic, pentru că atunci eram invitați la colegi. Simplitate și bucurie. Ăsta este Paștele.
Da, se poate face Paștele și așa. Adică acolo unde te poartă viața la un moment dat. Acolo unde îți este casa într-un moment. În zilele următoare o să-mi aducă fb din memorie, poze de pe atunci, poate. O să le atașez aici.
Obișnuiesc să merg de Florii la cimitir la Gelu. Anul ăsta nu am putut să merg. Cimitirul este închis. Dar am apucat să merg înainte de Ordonanțe, să vopsesc literele care se șterseseră peste iarnă.
Obișnuiam (dacă nu plecam la ai mei, cum am făcut în vreo doi ani) să merg în Duminica Paștelui (în noaptea de Înviere nu am mers, nu pot să merg noaptea, singură, nici chiar de Înviere). Anul ăsta nu o să merg.
Nu fac cozonac, pentru că nu mănânc mai mult de o felie ( iar o felie pot cumpăra de la „La Doi Pași”). O să fac pasca cea fabuloasă, anul trecut a fost un succes ( când o fac, vineri, fac din nou poze și le înserez la materialul de pe blog de anul trecut- știți că am avut problema aia cu pozele care nu mai sunt, odată cu schimbarea domeniului, rămânind textul cu descrierea pașilor, dar fără poze).
O să aprind candela, așa cum o aprind mereu, la icoană. O să ascult slujba la televizor.
Acum, online-ul micșorează distanțele. Toată lumea poate fi cu familia.
Se spune că, dacă vrei să fii bine, să te uiți în jos, nu în sus. În jos, la cei mai
necăjiți.
Și, pentru că tot am zis despre cum se poate trece o sărbătoare și fără biserică, și departe de țară, o să mai spun ceva: nici la parastasul de un an al omului meu n-am putut să fiu. Eram la 4000 de kilometri, la școală, la ore; în timp ce fratele și cumnata mea au făcut totul, dar fără mine.
Acum văd dispute nesfârșite pe tema asta. Că nu sunt acasă românii. Că nu pot merge la biserică românii. Eu o să stau ăn casă. O să aprind candela așa cum am aprins-o în ațâția ani.
Și poate o să vopsesc câteva ouă.
Știți cum este, însă, să ciocnești un ou de buza farfuriei, fiindcă nu are cine-ți răspunde ”Adevărat a-nviat”?
Nu vă spun.
Să nu aflați vreodată.