Repatriere. Șase ani. Azi.


Textul ăsta a fost scris acum doi ani, pe wallul paginii de FB. Acum doar l-am actualizat. Șase ani, nu patru. Ați a murit și el. L-am pus aici, pe blog, fiindcă aici rămâne 🙂

Nu stiu de ce-mi spun unii oameni că trăiesc în trecut.
Ba deloc. Doar că nu pot pretinde că sunt un om doar cu prezent. Trecutul meu m-a facut să devin omul care sunt azi. Nu știu cum aș fi evoluat, cum aș fi fost, dacă nu mi-ar fi fost greu. 
Întâi, pentru c-am fost o fată oarecare, cu niște ochelari urâți cu lentile groase; și m-am canalizat pe învățătură si educație. Apoi, pentru c-am stat la cămin și m-am obișnuit ordonată si chivernisită. Când locuiam în spălătorul unui cămin studențesc, inginer stagiar fiind, și înghețam de frig prin gări și trenuri, m-am învățat să strâng din dinți. 
Când, tot stagiară, tremuram de frig într-un apartament insaubru, fără încălzire, mi-am facut un godin din doi tamburi de RABA (camion ce se fabrica la Roman și căruia îi turnam piese la secția în care lucram) și, cât băgam lemne, se incălzea, când se terminau lemnele, se răcea; despre coropișnițele care îmi umblau pe față odata în somn nu mai spun, că nu mai dorm.
Apoi, intr-o cămăruță din apartamentul soacrei mele. Schimbam două tramvaie ca să ajung la serviciu. Soțul meu plecase in Kuwait, ă adunăm bani să ne luăm casă noastră. Într-o bună zi, eu am plecat cu valiza in mâna la mama, nu mai puteam. Și atunci m-a luat la el, în Kuwait. Am lucrat în saloane, am facut masaj, am făcut tratamente cosmetice, am măturat păr în zona de coafură, am băut apă din pahare de brânza-cremă “La vache qui rit”. 
Pâna m-am îmbolnavit. Rău. 
Pauză de publicitate.
Apoi am lucrat la școala. Întai ca “substitute”, ocazional; apoi ca asistentă de profesor; apoi ca profesor. Aveam nevoie de banii ăia ca de aer, să platim dializa omului meu.. 
Toata viata m-am trezit la 5:30 sa ajung la serviciu.
Au trecut anii. 
Am pus în pământ aproape tot.
Am schimbat iar casa, lucrurile, țara, clima, oamenii din jur. Singura constantă, câțiva ani, a fost Achi. Bine, și mama și fratele meu împreună cu soția lui, dar trăim la distanță in km.
Și, pentru că acum vreo două zile mă întreba o prietenă dacă m-am adaptat în Romania, i-am raspuns: mi-am construit forme de apărare, nu fac lucruri care ma bagă in zona de nesiguranță sau alertă, merg doar unde îmi place, mă vad cu oameni care îmi plac, nu-mi asumi riscuri și aventuri, un soi de lașitate sau neimplicare care ma menține într-o zonă de oarecare siguranță și tihnă.

La șase ani distanță, bilanțul ar fi cam ăsta: Aki nu mai este.
Încercarea de-a învăța să spun „nu„ încă eșuează; încă mă las pe mine pentru un prieten care are nevoie de un umar, de o ureche, de o vorbă; zâmbesc pe dinafară, mă retrag, mă chircesc pe dinauntru și încerc să înteleg.
Încă mi se pare absurd și nefiresc ca normalul, firescul, sa fie ceva extraordinar și rar.
Nu sunt o idealista, cred că, pur și simplu, nu sunt echipată pentru jungla umană, sunt vulnerabilă. 
In ciuda singuratății, am sentimentului că las ceva în urmă. Mențin cele spuse: fb este extraordinar: m-a ajutat să nu ajung la ospiciu, pe cand credeam că înnebunesc. Mi-a adus in viața mea mică, oameni extraordinari; pe unii ii revăd ori de câte ori am ocazia. Dar m-a și păgubit de mult timp prețios, pe care l-am investit in oameni răi, și de mulți bani, pe care i-am irosit pe impostori cu povești duioase, în încercarea de-a face lumea asta mai sănătoasa și mai bună. La fel și viașa de zi cu zi aici. Mi-a scos in cale oameni, în diferite împrejurări. Iar unii au prins terenul sensibil și și-au bătut joc. Altii, puțini, sunt acolo și când suntem prinși cu viața.
Când nu mai dai, nu mai râzi, nu mai ești amuzant, începi să nu mai exiști. Adică exiști pentru cei puțini, care chiar te iubesc așa cum ești, dezinteresat.
Obosită, mă plimb prin oraș, privind locuri și oameni.

Si nu pot sășterg de praf un obiect, care vine cu o poveste, cu niște amintiri, și să-mi extirp bucați din creier care le conțin; și nici nu vreau. Pentru că e viață vie.
Și fără toate astea, eu n-aș fi devenit cea care sunt.
Cu prezent, cu viitor. Dar și cu trecut.

Și pentru că sunt doar om.
https://www.youtube.com/watch?v=4IcX3e-cziM .
Acum mă scuzați, mă duc să fac nițte baloane de săpun și să râd la ele. Si, dacă n-o să plâng ca o proastă și n-o să mă usture ochii, să colorez.

Happy Național Day, America 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.