Omul normal

Sunt un om cu numai două picioare. Cei care citesc acest blog ar trebui să-și numere, mai întâi, picioarele. Dacă au tot două, s-ar putea să mă înțeleagă. Toată viața am fost convinsă că e normal să ai două picioare.
De la o vreme, tot mai mulți oameni se poartă ca și cum ar avea trei. E posibil chiar să le aibă. E posibil să știe ceva ce eu nu stiu. Fapt e că eu încep să trăiesc un sentiment de infirmitate la gândul că sunt un om normal.

Am prins atâtea vremuri schizoide, am trecut prin ele când greu, când foarte greu. Am încercat să îmi văd de culoarul meu, fără să fur la curbe, când am mers, când am alergat, când am sărit, când m-am aruncat în gol, am mai și căzut, mi-am sucit gleznele, mi-am zdrelit genunchii, m-am umplut de vânătăi, am înotat, am zburat.

Chiar dacă maratonul continuă, acum stau. M-am oprit. Îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept, dar parcă nu-mi ajunge oxigenul.
Suntem tot mai predispuși la sminteală. La arțag. La scandal. Judecăm. Punem etichete. Aberăm. Ni se pare. Ni se năzare. Ne sare țandăra. Mie, pentru că sunt de la Tecuci, n-ar putea să-mi sară decât muștarul. Dar, cu cât scade oxigenul din aerul meu, cu atât sunt mai liniștită. M-am obișnuit să funcționez la relanti. Fără deranj. Nu-mi place să deranjez. Mă retrag. Nu am nimic de pierdut. Mă uit pe dinăuntru. Este un bun exercițiu, pe care îl recomand. Este nu doar util, ci și necesar. Nu putem drege, dacă nu identificăm ce și unde.

Suntem infirmi, chiar dacă unii avem cocoașa pe dinăuntru.

Mai caut, încă mai e de descoperit.
Mă bucur că am numai două picioare.

1 Comment

Add Yours

Leave a Reply

Your email address will not be published.