Omul cu numai două picioare

Omul cu numai două picioare sunt eu.

Cei care citesc acest text, ar trebui să-și numere mai întâi picioarele. Dacă au tot două, s-ar putea să mă înțeleagă.

Toată viața am fost convinsă că e normal să ai două picioare. De la o vreme, tot mai mulți oameni se poartă ca și cum ar avea trei. E posibil chiar să le aibă. E posibil să știe ceva ce eu nu știu.

Fapt e că eu trăiesc un sentiment de infirmitate la gândul că sunt un om normal.

Am văzut zilele trecute un film normal; adică un film în care nu se trăgea cu pistolul, femeile nu-și înșelau soții cu primul venit, bărbații nu erau masochiști, bunicile nu erau perverse și intelectualii se ocupau de intelect, nu de spionaj. În sală ne aflam câteva persoane. Când s-a sfârșit filmul și s-a aprins lumina, ne-am privit ca niște ilegaliști surprinși în misiune.

Un bărbat, pe care-l vedeam prima oară, s-a uitat drept în ochii mei. În privirea lui nu se citea niciun gând nerușinat. În privirea sa se citeau: uimire, frică, nevoie de prietenie, foame de adevăr, grijă pentru viitorul copiilor săi. Iar dacă stăruiai, puteai să citești și “Biblia”, câteva sute de cărți ale clasicilor, silă pentru programele televiziunii, lipsă de încredere în teatrul răcnit, dezgustul la muzică țigănească pe care o cântă vedetele, puștiul sufletesc din filmele americane, dorul după filmele lui Fellini, disperarea că toate acestea nu sunt decât dovezi ale infirmității sale.

La ieșirea din sală ne-am privit reciproc și am întors capul cu un profund sentiment de jenă: și el, și eu, aveam doar câte doua picioare.

Mi-am amintit din nou poveste aceea a unui gazetar care a stat zece ani închis de comuniști. Într-o zi, în celulă le-a fost adus un cocoșat. Atunci și-a dat seama că există oameni mult mai nefericiți ca el. Cocoșatul era un tip ironic, consolat cu soarta, un om care le insuflă curaj. “Au trecut câțiva ani-a spus gazetarul- până ce mi-am dat seamă că între noi se găseau o mulțime de cocoșați.”

Numai că aveau cocoașa pe dinăuntru.

(Foto: Sculptură de Antony Gormley, Sursa: Pinterest)

4 Comments

Add Yours
  1. 3
    ohara donovetsky

    E grozav că te pot găsi aici, Ofelia!
    Da, așa e, e minunat să ai două picioare. Numai că normalitatea a luat-o razna în jur, și atunci nu mai știi daca nu cumva faptul alalalt, de a avea mai multe nu e cumva normalitatea. Nu mai stiu câte normalitati există. Mie mi se întâmplă să ma fac mică si sa uit sa intreb. Bine ca ai zis tu, e tare bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.