Astazi iar am regretat că n-am cinsprezece ani. Stăteam lungită, dupa ce am întocmit- a nu-știu-câta oară- lista cu lucruri pe care le am de făcut, unele noi, altele amânate, reciteam din „Xanax”-ul lui Liviu Iancu, cînd m-a apucat acest regret absurd.
M-am gandit la dulceata acelor ani depărtați, la tot timpul pe care îl aveam pe atunci în față, fiind foarte încredințată în sinea mea că îl am într-adevar în față, caci, în ciuda a ceea ce ne închipuiam atît de lesne la vîrsta aceea pasionată de romantism, eram departe de a crede că se poate muri tânar; mă gândeam chiar că voi trăi un număr destul de mare de ani, și mă simțeam bogată cu tot acel timp viitor.
Pe cand astazi, fiecare zi pe care o văd sfârșindu-se, îmi provoacă o stare de ușoară melancolie.
Pentru că simt prea bine importanța ei.
