Lilani

Astăzi este ziua lui Lilani Rose.
Lilani a venit la noi într-o vară, pe când trebuia să venim în vacanță, ne mutaserăm din Mahboulla în Salwa și nu aveam pe nimeni care să vină la Aki să aibă grijă de el. Lilani era house maid la colegii mei de școală, Mark și Lizianne, care ne erau și vecini. Ei plecau în vacanță, iar Lilani era disponibilă în timpul ăsta. Despre Lizianne o să scriu zilele astea, fiindcă încă am un blocaj. Deoarece îi voi scrie un „in memoriam”.

Atunci când Lilani a fost disponibilizată de la ei, își găsise un job full time la o altă familie, însă putea să vină și la noi part-time, dimineața devreme, de la 7am la 9 am, când pleca la jobul principal. Se atașase de noi și mereu îmi spunea că la noi nu simte oboseala. Deretica prin apartament, miercurea călca, și tot așa, timp de câțiva ani.

Când veneam din vacanță, de obicei vinerea noapte, ca să avem sâmbăta pentru pregătire, de duminica reluam serviciul (duminica era lunea noastră, ca în țările arabe), găseam în frigider lapte (pentru cafea), pâine, câteva ouă. Să avem dimineașa, până ieșeam să ne aprovizionăm. Niciodată nu a vrut să primească banii pentru ele. Din puținul ei, mereu ne aștepta cu alimentele astea de bază.

Gelu l-a adus pe Chandana din SriLanka la el la companie, muncitor necalificat. Lilani a fost foarte fericită. Și mereu recunoscătoare. A fost foarte mult pentru ei că a putut veni în Kuwait, cu serviciu legal, chiar dacă pe un salariu mic, dar măcar avea viză, cazare în camp și avea pe cineva acolo. Acum este sudor, tot acolo la companie, mă bucur mult că are o stabilitate (așa, relativă, cum sunt toate cele pe lume).

Lilani a avut grijă de noi cu mult drag. Și noi de ea.
Atunci când Gelu a murit, Lilani a rămas peste noapte cu mine, să nu fiu singură. I-am spsu că va trebui să ne gândim să își găsească alt part-time, fiindcă eu n-o să mai pot să îmi permit să am maid, mai ales că eu m-am aproape mutat la școală, după ce m-am reîntors din România, după înmormântare. Ei bine, Lilani mi-a spus așa: „Madam, eu nu plec de la tine decât atunci când una din noi o să plece de tot din Kuwait. Nu vreau salariu. Vin pentru că ești familia mea. Fiindcă Sir (așa îi spune și acum lui Gelu) mi-a adus băiatul și acum are un rost, iar noi niciodată nu o să uitâm asta. Fiindcă eu aici vin ca la familia mea, nu la muncă.”
N-am să uit cuvintele astea. Bineînțeles că a venit, dar de dou ori pe săptâmână, o plăteam jumătate decât înainte, atâta puteam și nu puteam altfel, sunt oameni săraci. Și acum împarte o cameră cu o altă maid.

Lilani s-a mutat peste vara lui 2012 la mine, si a stat cu Aki, mergând la serviciu de acolo. Când am început școala- avea să fie ultimul an școlar acolo, am decis după Craciun- stăteam la școală până seara. Ce avea de lucru pentru a doua zi, făceam la școală, nu mai căram acasă caiete sau ce aveam de pregătit pentru proiectele de la clase. Îmi era mai ușor așa, mai cu seamă că aveam totul la îndemână. Dar îmi era și mai ușor fiindcă îmi țineam mintea ocupată cu școala și nu mă luau gândurile, așa cum se întâmpla acasă. Acasă devenise locul în care dormea și mă spălam.
Văzând Lilani a mea că nu este mâncare în frigider, începuse să încropească ea câte ceva, de obicei orez, desigur. Cu ou, cu roșii, cu mai era pe acolo. Ea se speriase că nu mâncam și îmi făcea de mâncare din ce găsea. Neștiind că eu îmi luam la școală o porție de la catering, care îmi era și prânz și cină. M-a înduioșat foarte mult grija asta a ei ca eu să mă alimentez, să am grijă de mine.
Când am decis că ăla este ultimul an și vin acasă, începusem să dau din lucrurile din casă, (deja mă mutasem din dormitor în livingroom încă de când rămăsesem singură), să împachetez, și ea ordona ce găsea pe acolo înșirat. Despre asta o sa povestesc separat, că este o epopee și aia.
Ne dădeam seama amândouă că nu prea mai avea ce face prin casă atunci când vine, dar ne păstram rutina asta care ne ținea cumva într-o iluzie de funcșionare normală. În anul ăla școlar, am venit acasă și în vacanțele din octombrie, decembrie, aprilie. În cea din februarie nu am venit, dar nici nu am ieșit din casă. Atunci am și decis să inchei și, la inceputul termenului patru, am comunicat oficial Conducerii că pot scoate postul meu pentru recrutare.

Înainte de a pleca de tot, casa se golise, am păstrat o masă mică, pilotă, covor, dormeam pe jos, (tot acolo, la povestea premergătoare plecării de tot, o să zic), a venit fratele meu câteva să mă ia cu Aki și cu două valize, Lilani a venit să ia tot ce rămăsese pentru dormit câteva zile, pentru a preda ea cheia proprietarului, asigurându-se că totul e rămas curat și în bună ordine.

M-am întors în Kuwait în 2017, o săptămână. Lilani a venit, împreună cu Chandana, la aeroport, deși era foarte tărzie ora, iar ea în zori mergea la muncă și Chandana trebuia să fie în site, la 130 km distanță. Vinerea aceea a fost pentru Lilani. Am mers amândouă la „Paul”, unde am luat o gustare. Apoi la un magazin de la care i-am luat pantofi cu talpă cu memorie, fiincă o auzisem că o dor tare picioarele și avea de schimbat două bus-uri până la noua famile la care lucra full-time. Și prin Al_Kout Mall în Fahaheel. Sâmbătă am mers in The Avenues Mall cu Lizianne, apoi a venit Lilani cu Chandana și am petrecut restul zilei, până seara târziu (pentru ei iar târziu, că a doua zi aveau iar muncă, weekendul se terminase). Am vrut să păstrăm zilele alea în suflet ca zile de vacanță pentru ei, în locuri în care Lilani nu fusese în toți anii de când era în Kuwait. În zona cu magazinele marilor firme, cu lumini și restaurante pline, cu parfumerii și cu vitrine luxoase, Lilani a fost ca-ntr-un basm. Ne-am făcut poze, am râs o mulțime, Chandana s-a bucurat și el mult, parte pentru el, parte pentru bucuria mamei lui. Mereu o să-mi amintesc cu câtă dragoste și respect îi spune „amme”..

Lilani nu uită niciodată când este ziua mea, când era ziua lui Gelu, când este ziua în care el a murit, mereu mă sună în zilele astea, ca și de Craciun și de Paști. Sau îmi scrie mesaje. Mesajele ei sunt atât de emoționante, tocmai fiindcă Lilani transcrie așa cum pronunță. A învățat alfabetul latin, știe să citească în limba engleză și scrie cum poate. Sunt cele mai frumoase mesaje primite, tocmai pentru că sunt simțite și muncite.



Acum ceva timp mi-a trimis o poză cu un pandandiv pe care a gravat numele meu.



Astăzi am sunat-o de ziua ei. Mulțămită WhatsApp, am vorbit vreo oră. Este tot în Kuwait. A pierdut jobul part-time pe care îl avea. Încă mai ale job full-time la un englez, pe care are și viza de muncă. Dar asta e până în aprilie. De cinci luni nu mai este transportul cu autobuzul, care era ieftin, așa că trebuie să facă naveta cu taxi. Era bucuroasă că, fiind vineri, a venit la ea Chandana, din camp.

Am vorbit mult pe subiectul „acasă”. E tot mai obosită. A împlinit 58 de ani. Împarte o cameră cu încă o femeie din Sri-Lanka, în Mangaf, o zonă cu chirie mai mică. Are mama oarbă, în vârstă de 91 de ani. Soțul ei stă la fiica lor, care este măritată și are copil. Tot trage de ea, să termine casa pe care au început-o. Dar nu mai reușește să trimită bani acasă. În trei luni a trimis o sută de euro, în timp ce inainte de pandemie reușea să trimită cam 400/ lună. De ce povestesc asta? Ca să ne mai gândim că viața asta este o alergătură continuă. Însă uneori trebuie să ne oprim. Sau măcar să încetinim. Lilani a început să se gândească să plece acasă, să fie lângă mama ei cat mai are, să fie cu familia laolaltă, Chandana este tânăr și puternic, o să trimită el bani să mai facă la casă, care oricum este pentru el. Iar Lilani o să îi caute o fată bună, cu care să se însoare. Așa este la ei. Are deja 33 de ani. „Not good, Madam, I must find a girl for him”, mi-a zis azi.
Mă bucur că o să meargă acasă, să se odihnească și ea. Să aibă grijă de ai ei, să stea adunați. Altfel, la vremurile astea, când o să termine casa, nici n-o să mai aiba putere să se mai bucure, o să fie prea ostenită și bătrână. Numai că, acum, și biletul de avion este foarte scump, dacă înainte de pandemie era 70 KD, acum este 180-200KD. One way. Așa că mai stă două-trei luni, mai trimite din lucruri acasă. Dar măcar s-a convins și ea că trebuie să se oprească.

Lilani este bucuria mea. Știu că este acolo, departe tare, dar i-am zis că, atunci când o să termine casa, mă duc la ea.
Și râde. Râdem. Cam tot atâta cât am plâns.

Lilani, familia mea din Kuwait. O să atașez și poze de acum trei ani, făcute împreună cu Chandana, în ziua aia care a rămas pentru tustrei „a day to remember”.

Lilani este un om simplu, dintr-o țară săracă. In toți anii în care am fost împreună, niciodată nu am avut nici măcar o copie după cartea ei de identitate. Plecam câte două luni și lăsam tot ce aveam acolo, pe mâna ei. Nici o secundă nu ne-am făcut griji.

De la oameni ca Lilani putem învăța lectia prieteniei, a păsării, a loialității, a statorniciei.

Și mă gândesc tot mai serios ca, așa cum am strâns bani pentru niște copii și adulți săraci de la noi, să incerc să strâng niște bani pentru Lilani. Să meargă acasă, să poată să-ți pună ferestre și uși la casa pentru chinuiește de atâția ani… Îmi spunea azi că a cumpărat o mașină de spălat, care s-a defectat de nouă, a mers la magazin, și, pentru că „we are poor people, Madam, I’m maid, we are from SriLanka”, nu i-au făcut service, deși o plătise integral, nu pe rate. Și trimite mașina asta așa stricată acasă, s-o repare acolo. Și plita, că nu poate cumpăra alta acolo, dacă pe asta o vinde aici, pe mai nimic. Și tot lucruri de astea care ne face să vedem cât de norocoși suntem, de fapt. Și banii pe care o să-i adun să-mi cadoul pe care mi-l fac anul ăsta, la pragul celor 60 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published.