Lifestyle Ofelissim

Să pretinzi că te afli in centrul lucrurilor. E o prostie fără margini, asta. Un centru tot atât de iluzoriu cum ar fi dacă ai pretinde să tinzi spre ubicuitate. Nu există centru, e doar un fel de confluență continuă, de ondulare a materiei.
Noaptea, eu sunt un corp nemișcat, și in partea cealaltă a orașului un text pe un desktop se transformă în ziarul de mâine, iar dimineață ziarul și mâna mea se vor atinge printr-un click de touchpad și vor începe să se conecteze, cam la un metru de pamânt, în cameră…
Știu că nu prea sunt în apele mele și că m-am cam înstrăinat de mine, dar dupa perioada intensă de contact cu propria-mi persoană, poate era necesar. Răceala asta simt eu că nu mai ține, că a început să se risipească după câteva zile de când m-a lovit melancolia și m-a razbit iar dorul de cei la care țin fără leac, adică și la mulți dintre voi.

Eu chiar am început să funcționez, chiar dacă șchipătând, să-mi adaptez niște obiceiuri la stilul meu de viață.


Primul a fost acela că am renunțat la mașină. Nu am condus în Romania niciodată, în Kuwait am condus destul de puțin, mereu a condus soțul meu sau șoferul lui. Atunci când am făcut-o, a fost pe autostrăzi, fără mașini ce vin de pe contrasens, pe mașină automată. Nu am pus niciodată benzină. Nu m-am ocupat niciodată de service, doar am dat cheie, cum se zice. Așadar, atunci când mi-am dat seama că această activitate îmi aduce stress peste cel deja existent, că o să ajung vreodată la un garaj, că va trebui să umblu după locuri de parcare, că nu conduc agresiv, că mintea mea este adesea la toate grijile pe care le am, că ar trebui ca iarna s-o degifrez, s-o curăț de zăpadă, să am spațiu pentru depozitat cauciucuri de iarnă, și atâtea altele, am decis să o dau fratelui meu. Mai cu seamă că asta mă ajută să merg destul de mult pe jos, ceea ce mi-am propus, activitatea fizică pe care am avut-o în trecut reducându-se foarte mult. În afară de asta, mie îmi este teamă cu mașina, la drum lung mai ales. Mie îmi place cu avionul :D, pe care îl și consider cel mai sigur mijloc de deplasare. Și se știe că și este, după mersul pe jos. Nu am făcut din mersul cu tramvaiul un titlu de glorie, ci parte din ceea ce consider viața mea de om normal. Tramvaiul nu este și nu ar trebui considerat ca fiind pentru săraci, ci ar putea fi, pentru mulți oameni care locuiesc și au activități în zone în care el are traseu (nemaivorbind despre autobuze, care sunt noi, au A/C, monitoare cu info, etc.), o ocazie de a citi sau/și de a privi oamenii. Merg cu tramvaiul fiindcă în taxi e la fel de cald. Desigur că iau Uber atunci când este caniculă sau când am treabă pe ceas, bagaj sau chef. Nu aș cataloga oamenii după tramvai sau după modelul mașinii. Personal, am mai puțină bătaie de cap așa, cu tramvai/ bus/ șofer. Am vecini care se dau jos din Porsche și n-au plătită întreținerea. După mine, dacă ai Mercedes și n-ai CASCO, nu se pune. Este ca și cum ai avea poșetă de mii de euro, dar n-ai un sutien civilizat.
Și tot mi-e greu să diger această etichetare a oamenilor după modelul mașinii, al trotinetei, bicicletei, tramvaiului. De foarte mult timp, mașina nu mai este un etalon al prosperității.


Acuma, că am lamurit-o pe asta, cei care mai dau ochii peste cap, să citească și materialul ăsta: https://askofelia.ro/devil-wears-brands-ep-1/.


Și să mai citească și prin cele spuse în diverse împrejurări, să mă întrebe pe mine câte case am împachetat singură, fără nici un fel de ajutor, cât am bricolit, cât interior design am făcut, pentru a nu plăti arhitect, câte lucruri am mutat cu faimoasele sacoșe albastre tip IKEA, câte piese de mobilier am demontat/ montat, câte rulete am în casă, câte scări de cocoțat la tavane, câte icnete de neputință au auzit vecinii și prietenii, câte mobile am golit, împins, pus la loc, câte materiale pentru elevi am cumpărat, cărat, donat, împachetat, și ce mai au de întrebat, înainte de a vorbi despre un om pe care nu îl cunosc. Sau aici: https://askofelia.ro/interviu-spre-lumina/. Și aici:https://askofelia.ro/ibelive/. Sau alte materiale de pe blog, ori mesaj.

Eu am decis să îmi simplific viața, în contextul în care viața mea asta este una nouă. Una in care trebuie să funcționez singură și independentă, în care nu am ce să deleg și cui, dintre problemele de rezolvat și de trăit. În afară de decizia de a nu conduce mașină, am început să îmi fac cumpărăturile casei cu Bringo, rămânăndu-mi cele mărunte, pe care le fac din împrejurimi, astfel nu mai car greutăți mari, că mi-o fi ajuns și mie. Și fac economie de timp, timp în care pot face altceva. Sau să mă odihnesc.
Nu am ajutoare la curățenie fiindcă nu se justifică. Am avut în Kuwait, atunci când eram plecată de acasă mult și nu mai reușeam să le fac pe toate. Aveam un apartament foarte mare, multe băi, primeam multe vizite (parte a vieții de expat), iar 100 euro/ lună pentru veniturile de acolo chiar era o sumă decentă. Plus că Aki trebuia să rămână cu cineva pe perioada verii, cât noi eram în România. Am avut și aici, când veneam în vacanță, ocazional, pentru ajutor la curățenie generală. Mai mult de atat nu mai am nevoie. Mai ales că am o locuință micuță și plină de obiecte care cer migală, așa că fac eu curat, pe bucăți. Legat de asta aș spune și că îmi displace ca cineva să se învârtă in spațiul meu privat, m-am obișnuit așa, să știu unde îmi pun lucrurile, deh, viață de om singur.


Nu fac excese.
Sunt o pofticioasă, prin urmare nu am în casă decât apă, nu țin sucuri, dulciuri, înghețată și alte plăceri vinovate. Le cumpăr dacă știu că am musafiri și doresc, altfel știu că nu rezist tentației și le consum eu 😀
Beau apă de la robinet. Mi-am montat filtre și o trec și prin cană cu filtru.

Cumpar doar apă minerală carbogazoasă, atunci când am poftă, în sticlă.
Îmi iau apă cu mine, în geantă, când merg în oraș.
Îmi cumpăr cantități mici din ce consum, pentru a reduce risipa. În același timp, las televizorul sau radio mergând, chiar dacă ies din casă pentru scurt timp. Las luminile aprinse, pentru că nu-mi place întunericul, pot spune, dară, că irosesc, dar pentru confortul meu psihic.
Îmi cumpăr pâine cu maia și o porționez. Pun porțiile la congelator.
Mereu am o sacoșă din pânză, în care îmi pun cumpărăturile mărunte. Nu cumpăr sacoșe din plastic.


Le refolosesc pe cele adunate în anii din urmă.
Nu cumpăr legume și fructe preambalate în tăvi de plastic. Excepție fac fructele de pădure. Refolosesc ambalajele care nu sunt de unică folosință.
Nu las curgând apa la robinet atunci când îmi periez dinții. Este o risipă inutilă.
Pentru duș folosesc calup de săpun și lufa.


Colectez uleiul folosit la prăjit, nu îl arunc în chiuvetă sau in vasul de toaletă. Când adun câteva sticle, le duc la un centru de colectare.
Selectez deșeurile. Am trei coșuri separate. Ar trebui patru, adică încă unul pentru metal și sticlă, dar astea le adun pe terasă într-o sacoșă.
Spăl borcanele de la zacuscă, dulceață, murături și le reutilizez.
Recircul pungile de plastic pe care le am prin casă, de pe la diferite cumpărături vechi. Ba chiar fac asta de foarte mulți ani: le folosesc pentru colectat resturile menajere.
Am un registru în care îmi notez toate cheltuielile, pe capitole: taxe, impozite, asigurări, cheltuieli administrație locuință, medicale, casă, cultură, transport, vacanțe, consumabile, igienă, beauty, hrană, cadouri, răsfăț. Acolo îmi notez totul și așa mă bugetez, pe luni, de la un an la altul. Astfel, îmi dau seama dacă rămân echilibrată sau e nevoie să iau măsuri și unde.




Calitatea vieții, pentru mine, inseamnă mai mult decât modelul telefonului.
Înseamnă, mai ales, coerență. Începând cu gelul pentru duș, săpunul de mâini, produse de igienă, de curățenie a casei, mâncare, cafea, toate sunt de o calitate care mă face să mă simt bine cu mine, în casă și în afara ei. Și înseamnă, pentru mine, să nu am datorii, să pot să îmi cumpar ce am nevoie, să-mi cumpar și lucruri făra de care aș putea trăi, dar îmi fac bucurie. Să pot să-mi fac câte o dambla, mai ales cu ochelarii, parfumurile, cafeaua. Să pot să mă bucur de o zupetta în oraș, de un spectacol, de o carte, de un cadou pe care îl ofer. Să pot să am abonament la fitness/ piscină.

Să pot merge la criosaună.

Să pot să am grijă de mine. Să-mi cumpăr flori.


Prietenii care mi-au fost oaspeți acasă știu că mi-am amenajat cuibul pentru mine, nu ca pe un showroon to impress. Poate că nu este foarte ușor, dacă suntem mai mulți, trebuie mutate o seamă de piese de mobilier. Așa am ales eu, să locuiesc oleacă aglomerată eu cu mine. Aș fi putut alege să trăiesc într-un apartament mare, din care ar fi lipsit mereu omul meu și în care m-aș fi simțit și mai singură. Am ales să am mai multe și mai mici.
My life, my choice. Cui nu-i place, să mă învite la Filicori. Sau la Carbon. Sau la Travagant, că mi-e mai aproape.

E incredibil cum trăim într-o realitate plină de mărunțișuri și prostii și trecem liniștiți pe lângă altă realitate, care e, de cele mai multe ori, adevărul. E incredibil cum ne împrăștiem, ca o explozie, în neesență. E incredibil cât de rar ne uităm la cer sau la firele de iarbă. Fac filozofie de un ban și jumatate. Poate e chiar așa. Dar nu mi-e rușine.
E un film prost care rulează, un film care nu știu unde duce; și care oricum mă duce acolo unde nu mi-e bine: la oameni care nu mă cunosc, dar nici nu își bat capul să afle. Un film cu dureri si porumbei, cu râsete si oameni triști, ca un film indian regizat tâmpit, cu priză la public, melodramatic și kitsch. Care am înțeles că este înclus în pachetul unui așa-zis succes de care am început să mă bucur.
Paradoxul este că eu nu m-am schimbat cu nimic. Doar ei.
La fel ca parfumul acela care odată ne placea foarte mult, pentru ca mai apoi să ne facă să ne mutăm nasul.

Până una-alta, la mine în casa miroase a trandafiri și-a bukhoor și-a iasomie și a câte gânduri bune încap în sufletul ăsta al meu, așa zdrelit cum e el. Și colorez o girafă.
Iar ai mei îmi zâmbesc, chiar dacă din fotografii.

1 Comment

Add Yours

Leave a Reply

Your email address will not be published.