La răzbel

S-au implinit 15 ani de la ultimul război al Iraqului cu Kuwaitul.
Bizar cum îmi amintesc atâtea amănunte. Îmi amintesc, bunăoară, că aveam în mașină un kit de urgență, pașapoartele și toate actele importante ( certificate, diplome, etc.) erau mereu in geantă cu mine, aveam apă și biscuiți și conserve și plinul făcut. În casă, stoc de apă, ferestrele izolate cu purfix. Făcusem un inventar sumar și o evaluare aproximativă a bunurilor din casă, pe care am depus-o la Ambasadă, pentru situația în care s-ar fi deschis granițele și ar fi trebuit s-o rupem la fugă, iar speranța speranța unor despăgubiri ulterioare s-ar fi întrezărit vreodată.
Plecase cam toată lumea, cu cateva zboruri suplimentate. Aveam o mulțime de chei, de la vecinii brits, canadieni, americani, etc.; le hrăneam animăluțele și le udam plantele.

În palate, mai erau doar parte din servitori, cei care nu și-au însoțit prinții și prințesele in UK sau in Elveția. În UK era și Guvernul, in exil.
Școlile erau inchise.
Magazinele, totul, era inchis. Rămăseseră câteva supermarkets. Tancuri UN la semafoare, la intrarea în hoteluri ( la Hilton erau cazați toți capii armatei americane); convoaie de camioane care aprovizionau trupele armate se mișcau zilnic, dimineața și seara.
Peste tot erau filtre totale.

Îmi amintesc de asemenea seara în care eram la supermarket, să menținem stocul, și m-a sunat Sheikh Sabah al Sabah; este fiul Ministrului Apararii de la vremea aceea, iar sora lui, Sheikha Maraheb mă îndrăgea; mi-a spus că, dacă avem nevoie de orice, să sunăm, iar dacă ne simțim în pericol, să mergem la reședinșa lor, care era păzită cu tancuri. M-am simtit mândră de mine, dar și importantă că, in toată nebunia aia, s-au gandit și la mine; bine, ei erau in UK și poate că, pur și simplu, și-au amintit de mine stând la o șuetă.

Urmăream banda galbenă de la Foxnews, împreună cu Aki, care era înnebunit și plimba capul dupș cum se misca banda; soțul meu mergea la serviciu. Centrala electrică în care lucra era aproape de casă, într-o zonă cu toate rafinăriile, tancuri petroliere, și port. Platforma Shuaiba era obiectiv militar. Bombardat dinspre mare mereu. Se auzeau bombele. Se vedeau. Una a cazut la un mall de pe malul marii, Souk Sharq. Fiindcă nu aveau voie cu telefoanele in site, să nu poată face poze, mă suna la cateva ore, de la poartă, să afle, via USA, ce se întâmpla lângă ei, lângă noi.

Îmi mai amintesc și cum, într-o zi, m-am dus în bucătărie și am dus o țigară la gură. Am fost cât pe ce să mă reapuc de fumat. Am rezistat tentației, ar fi fost o scuză bună. M-am gândit că în ziua următoare o să mai iau o țigară, tot sub scuza fricii, și așa o să reiau fumatul, de care reușisem să mă las.

Îmi era frică tot timpul. Cred că dacă aș fi plecat și l-as fi lăsat acolo, singur, mi-ar fi fost și mai frică, din siguranța casei de aici. În afară de asta, îmi amintesc cum ne socotiserăm că, dacă scăpam, economisim și banii pe biletul de avion, care erau singurii noștri bani.
Așa că am decis să rămân, măcar puteam să îl țin la curent cu ce se întâmpla, să țin casa, să îl aștept cu o mâncare caldă. Iar noaptea, să ieșim să refacem plinul de carburant și de provizii.

Când s-a terminat cu Saddam și a început vânătoarea lui Bin Laden, au început ușor-ușor să se redeschidă locuri. Am mâncat din stocul făcut încă o bună perioadă. Apă am avut câteva luni bune.
Aș putea spune că am fost la război?…

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Pozele sunt random, mai vechi și mai noi 🙂
Kuwait Towers sunt simbolul Kuwaitului. Sunt rezervoare cu apă, iar cel mai înalt, cel cu două bile, este vizitabil. La intrare este un muzeu al războiului cu Iraqul. Se urcă apoi cu liftul în bila cea mare, în care se află un restaurant rotitor. Deasupra lui este o platformă care găzduiește un shop cu suveniruri și binocluri alimentate cu fise.
The Avenues, 360Mall, nu existau pe vremea aia, doar Souk Sharq- cel care a și fost atins de o bombă, aflându-se pe malul mării.