La Boheme, Ma Boheme

Încetișor mă scutur și revin în realitatea unei noi săptămâni.
Aseară am fost la operă, la Boema de Puccini.

Am mai fost la Boema noastră, în aceeași montare, cu diverse distribuții. Am mai plâns la Boema. Dar ca aseară, și în actul întâi, iar în partea a doua, aproape încontinuu, nu. Nici măcar n-am mai încercat să mă abțin. Am lăsat emoția sa curgă peste rimel și să-mi umple poșeta cu batiste ferfenițite.

• 

• 

• 

• 

• 

Copiii ăștia mari au fost așa de omogeni, încât chiar m-au purtat prin Montmartre, printr-un Paris boem și decadent, în iarnă. Privindu-i și ascultându-i pe Marcello, Celline, Schaunard și Rodolfo, mi-am amintit de lipsurile din studenție, dar și de bucuriile tinereții care se hrănea cu iubire și cu prietenie, în ciuda frigului și a unui colț de pâine cu untură.

Despre finalul poveștii de iubire, in care Mimi moare, lăsând un Rodolfo devastat, în care prietenia care merge până la „îmi dau haina de pe mine”, nu mai zic. De fiecare dată mi se derulează și mi se sparge în fața filmul nostru.
De aceea, Boema este cea mai frumoasă și cea mai dureroasă operă a sufletului meu.
Mulțumesc pentru emoție. Pentru cea de aseară, de la spectacol.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Pentru că m-ați îngăduit printre voi, după spectacol, să vă spun și să vă îmbrățișez.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Pentru cea de după, de acasă, unde, cu o cutie imensă cu poze în pat, am retrăit viața și moartea pănă în zorii zilei de azi.
Și pentru cea de acum, când scriu.

„Singuri în iarnă e un gând teribil… Singuri…”