Interviu. „Spre Lumină”

Vinerea trecută, pe 7 Iunie, am fost invitată la Colegiul Național, cu ocazia lansării numărului 41 al Revistei Colegiului, revistă în care am un interviu amplu.

Atunci când Lavinia (Lavinia Ungureanu- Profesor și Coordonator al revistei elevilor) mi-a lansat invitația- era prin luna martie- m-am emoționat foarte, fiindcă a scrie unor adolescenți este nu numai onorant, ci și greu. Mi-a trimis întrebările, am lăsat câteva zile să mă se așeze gândurile, iar într-o seară am purces la scris. Opt pagini sunt, cu poze cu tot.

Faptul că am fost invitată la lansarea revistei a fost bucuria adăugată bucuriei. Abia am așteptat să apară, ca să pot să-l aduc și aici, pe blog, să-l trimit în lume, pentru că mi-a fost tare drag să scriu pentru copii 🙂 .

Încă de la intrare mi-a plăcut Colegiul. Este o școală de top nu doar în Iași, ci și la nivel național. Atmosferă academică, dar și relaxată, așa cum ar fi de dorit în toate școlile. Ne-am adunat în Sala de Festivități, ne-am ascultat, ne-am promis că ne mai adunăm, la toamnă, mai informal, să învățăm unii de la alții. Le-am oferit semnele mele de carte 🙂

Pun aici textul integral, fiind anevoios de parcurs pe pozele facute revistei. Enjoy! 🙂

Ofelia a fost inginer, agent de asigurări, skincare specialist, profesor la Scoala Britanică din Kuwait și la British Academy of International Arts, colaborator la câteva școli private din Iași. Cu o poveste de viață din care nu au lipsit suișurile și coborâșurile, săa reîntors acasă, la Iași, după 19 ani de ședere în Orientul Mijlociu. A trecut peste un cancer, iar soțul i-a murit în brațe, astfel că a trebuit să-ți reconstriască reperele. Atrage prin stilul său vestimentar și postările bine scrise. Este un spectator frecvent al piselor de teatru și al concertelor, dar și foarte prezentă în viața socială a orașului…
Pentru că este o persoană interesantă, care a acumulat multe experiențe, am provocat-o să ne povestească și nouă câte ceva.

1. Q-Pentru a ajunge sa descoperim cateva dintre secretele frumosului, vom incepe prin a cunoaste omul a carui experienta de viata a modelat o viziune complexa asupra aspectelor estetice ale lumii noastre. Asa incat, draga Ofelia, povesteste-ne cateva dintre episoadele marcante ale existentei tale de pana acum, care seamana, se pare, cu un film total si care au facut din tine ceea ce esti azi: un povestitor cult, rafinat si profund, al frumusetilor vietii, un om greu incercat si totusi optimist, o femeie puternica si o prietena nepretuita, un stilist al frumosului artistic revarsat in realitatea cotidiana spre a o innobila. Cum a fost, deci, viata ta pana acum?

A – Am crescut la Tecuci și la țară, acolo unde, pe vremea mea, mergeau toți copiii în vacanțe. Am făcut școala la Tecuci. Fiind mezina casei, iar fratele meu fiind năbădăios, eu am fost cea care s-a străduit mereu să fie copilul care să nu dea bătaie de cap părinților. Bătaie de cap insemnând, desigur, chematul părinților la școală . Mama a fost învățătoare. Într-un oraș monahal, așa cum era Tecuciul, era ușor să fii cunoscut de concitadini. Iar mama, fiind cea care educa mulți copii, desigur că își dorea să reușescă și cu cei din bătătura proprie.

Mereu am căutat, m-am căutat. Am fost la balet, la club de țesături, la dansuri populare, chiar și la aeromodele am avut o tentativă. În clasa a treia am câștigat mențiune la faza națională de Creație Literară. La karting am fost campioană pe Zona Moldova; îmi amintesc raliul de pe faleza Dunarii din Galați și apoi, de pe stadionul vis-a-vis de care locuiesc acum. Tot în gimnaziu am câștigat o tabără la Năvodari (cea mai dorită tabără pentru un copil, dar și cea mai scumpă, și acum îmi aduca minte că era 415 lei, cam un sfert de salariu) fiindcă m-a recomandat profesoara de desen și am și avut o expoziție cu acuarele, in holul școlii. Eram și in grupul celor care rezolvau probleme pentru Gazeta Matematică și tare eram mândră când îmi vedeam numele acolo, mic, la spatele revistei care apărea lunar, dar era o revistă națională.

Am fost un elev conștiincios. Mi-a placut gramatica, graseiam frumos în franceză, citeam, eram bună la geometrie, am iubit geometria în spațiu, chimia organică mă fascina, una peste alta, am fost un copil bun, care învăța la toate materiile școlare; săream cu ușurință capra la orele de sport, am jucat și oleacă de tenis de câmp ( fiind stângace, aveam un rever bun). Am fost o fată mai degrabă ștearsă, cu nasul lung și cu niște ochelari cu lentile groase, șatenă, ochi căprui, nimic spectaculos. Și eram foarte timidă, ca să nu spun timorată. Dețineam, iată, câteva atuuri pentru un eșec plenar. Am fost, o perioadă bună de timp, o țintă a poreclelor și a răutăților copiilor. Când am început să înțeleg lucruri, să caut răspunsuri la întrebările de atunci, am început să mă mobilez la interior, mai cu seamă în cap. Am înțeles că educația este vectorul esențial. Și când spun „educație”, nu mă refer doar la cunoștințele academice.

Mi-am dorit să ajung într-un oraș mai mare, cu muzee, cu teatre, cu săli de concert. Singurul drum spre asta era o facultate cu probabilitatea unui loc de muncă la oraș.

Facultatea a fost una care nu neapărat mi s-a potrivit. Aș fi făcut o figură frumoasă într-o direcție mai artistică. Fiind totuși un om cartezian, m-aș fi văzut într-un domeniu care să conțină și precizia, rigoarea, dar să le îmbine cu componenta artistică, fiindcă o iau adesea razna din zona carteziană.

Nu am fost genul care să stârnească pasiuni. Nici nu aș fi avut cum, la cât eram de retrasă și de timidă. Iar timiditatea te oprește adesea de la ce buna cuviință te îndeamnă. Mi-a lipsit tupeul. Am trecut prin facultate fără să merg la discotecă. Fără să am un iubit. Faptul că mă chinuiam la facultate, că nu eram o studentă bună, m-a făcut să fiu foarte retrasă în relația cu colegii mei. Mă comportam ca și cum aș fi purtat o pancartă pe care era scris „bună de nimic”. Desigur că toate astea erau doar în capul meu, iar tinerii nu își bat capul prea mult să scormonească dincolo de carapacea și de masca sub care, de fapt, tu „te aperi”.

Am vorbit mai mult despre perioada asta, fiindcă o găsesc definitorie pentru adultul de mai târziu și pentru că mă adresez mai cu seamă elevilor Colegiului.

Stagiul- la Putna. Acolo unde m-am bucurat de un oarecare respect acordat intelectualului venit in comună și, deși am îndurat frig, am avut si acces la cărți din biblioteca mânăstirii.

Am mers apoi la Suceava, iar de acolo la Iași, alături de soțul meu, unde m-a prins și revoluția.

Am plecat în Kuwait ca să fiu cu soțul meu, care plecase pe un contract guvernamental, cu scopul declarat de a ne cumpăra un apartament, deoarece locuiam la mama lui, care nu m-a considerat niciodată destul de bună pentru băiatul ei. Eram într-un moment de creștere în carieră, lucram în domeniul asigurărilor, fusesem printre primii care au plecat din sistemul de stat. Nu știu ce s-ar fi ales de viața mea dacă nu aș fi plecat după el. Poate că aș fi făcut carieră și bani, însă am ales să-mi salvez căsnicia.

După o perioadă de acomodare, am decis că trebuie să lucrez. Am învățat limba engleză, am făcut cursuri de skincare, make-up, etc. și am purces la interviuri. Am început într-un salon de cartier, unde cred și acum că m-a luat fiindcă eram albă și blondă, iar femeile beduine îmi ziceau Diana (de la Lady Di). Mi-am făcut mâna, cum se zice, pentru urmatorul salon, unul de top; acolo unde mi-am format clientela, așa încât chiar am plecat la salonul uneia dintre ele; de unde m-a remarcat o sheikha (prințesă) din familia regală. Sheikha Maraheb m-a luat acasă, pentru ea, pentru familia si prietenele ei. A fost o perioadă bună. Mă luau cu șofer, plecam acasă plină de lucruri pe care le văzusem doar în vitrine. Îmi spunea că știu să dau valoare lucrurilor, că știu să le port.

Apoi am depistat că am cancer. Operație, tratament. Am întrerupt lucrul. Dar îmi amintesc din perioada aia că am zburat la Dubai să-l văd pe Phil Collins în concert, la o lună de la operație

Când am fost gata să reiau munca, mi-am dat seama că vreau altceva. Ceva în care să-mi folosesc mai mult din educația dobândită (cea academică). Am aplicat la câteva școli, am lucrat ca „substitute” la Școala Americană, dar când am pus piciorul în The British School of Kuwait (BSK), am știut că sistemul lor mi se potrivește mai bine. Plus că era o școală cu foarte mulți expats, erau studenți de peste 175 de naționalități, copiii diplomaților din toate ambasadele, era o școală cu reputație excelentă, iar eu mă simțeam bine în sistemul ăla multicultural. Un mix fabulos de localnici, dar și alți arabi, de indieni, europeni, nord si sud-americani, australieni, africani, japonezi, etc., un amalgam de religii și de tradiții, un gigant care cuprindea Creșă, Grădiniță, Școală Primară (lower & junior), Gimnaziu, Liceu (opțional clasa a 13-a).

Am început ca asistent. În anul urmator, împreună cu Rachel, profesoara și mentorul meu, am înființat, literalmente, Catedra de Design&Technology. Pornind de la câteva activități, ca alternativă pentru copiii din școala primară, pe intervalele orare de Islam și Limba Arabă. Am avut un asemenea succes, încât a crescut catedra asta ca Făt-Frumos, astfel încât în 2013, cănd eu am plecat în România, era materie de curriculă pentru elevii de la Clasa Pregătitoare pană la liceu, iar la gimnaziu era și materie de examen. Rachel trecând în pozitia de Department Coordinator, am preluat catedra ei, având la rândul meu, asistent pentru ajutor. Am avut o asistentă care terminase Arte, locuise la Paris șase ani, provenea dintr-o familie foarte bogată din Bangladesh, Minha . Apoi pe Maria, care era fiica ambasadorului din Bangladesh în Kuwait, absolventă de ICT. Am povestit lucrurile astea pentru cei care cred că poziția socială a tatălui sau banii familiei ne califică pentru a nu mai întreprinde mare lucru în devenirea noastră, așa cum ar fi unii tentați să creadă. Nimic mai greșit.

Este perioada din viața mea, despre care aș putea vorbi la nesfârșit. Fiindcă atunci m-am simțit omul potrivit la locul potrivit. Am simțit că mă valorizez. Că primesc în schimb apreciere. Am căpătat conștiința propriei valori. Am căpătat încredere în mine. Într-un sistem lancasterian în care nu era ușor nici să pătrunzi, nici să te menții, am aflat că pot. Și nu numai că pot, ci am început să fiu văzută. Ăsta a fost motorul isprăvilor mele profesionale. Mi-am dat drumul și au ieșit la iveală creativitatea, spiritul ludic, cel organizatoric, pragmatismul. După o facultate lungă și greu de escaladat, îmi găsisem locul. Și echilibrul. Eram uluită de mine. Era o mirare atotcuprinzătoare, care m-a ajutat să trec prin anii în care soțul meu făcea dializă, iar viața noastră se schimbase, limitându-se la serviciu-casă. Mă puteam exprima, în locul ăla.

Decizia de a pleca de la BSK a fost în totalitate a mea. Nu m-am pripit. După ce soțul meu a murit, am incheiat anul școlar, am venit peste vară acasă, dar am plecat înapoi. În tot universul meu dat peste cap, școala rămăsese o problemă pe care nu eram nevoită să o gestionez atunci, era un punct de stabilitate. Însă 2012-13 a fost ultimul. Am decis să vin acasă, la Iași. La distanța aia mare de casa mea, începusem să am panici. Chiar dacă nimeni nu este de neînlocuit, cred că am lăsat ceva bun în urma mea, ceva care să fi amintit de mine măcar câțiva ani după ce-am plecat de acolo. De fapt, acum doi ani am fost în vizită și o parte din elevi încă erau acolo (copiii își urmează părinții acolo unde aceștia se mută cu joburile) și m-au împresurat cu drag, ei se schimbaseră mult, acum erau preadolescenți. Iar cu foștii colegi m-am întâlnit la cafele și la ei acasă, să ne povestim. Cu o parte dintre ei mențin legătura pe internet și telefonic.

Așadar, în vara anului 2013 am debarcat la Iași. A început greul. Un altfel de greu. Aveam 53 de ani, eram o femeie singură, plecată de 19 ani din țară. Eram o străină „excentrică”, neechipată pentru societatea în care aterizasem, pe care cunoscuții, oameni normali, se străduiau să o aducă pe calea cea bună

Nu știam de unde să încep viața mea cea nouă. Tot ce știu e faptul că îmi era o teamă teribilă de eșec, că eram derutată și debusolată, dar și că îmi era frică să nu fiu refuzată, în același timp nedorind ca oamenii să fie buni cu mine din milă pentru traumele mele. Iar eu mi-am dat seama că, de fapt, sunt senină, am adunat experiențe, am bucuria că încă pot funcționa amputată. Și că pot să dăruiesc din timpul meu.

Am colaborat cu trei scoli private din oraș. Ceea ce predau eu nu este materie de curriculă, ci de club de after-school, un fel de a face ceva până plecăm acasă. Necesită materiale multe și diverse, spațiu pentru stocare. Anul trecut am decis să mă opresc. Nu mai aveam sentimentul că îmi este apreciată implicarea, or fără asta nu mai puteam găsi energia să funcționez. Mi-am luat zâmbetul și am plecat. Zâmbetul este cel cu care merg în continuare. Când nu mai ai ce pierde, înveți să te bucuri mai mult. Cunosc oameni care au de toate, dar nu au seninătate.

2. Q-Fiindca ne adresam atat elevilor, cat si profesorilor, din experienta ta de pana acum, care sunt aspectele importante, secretele care fac din relatia elev-profesor o legatura de durata, o influenta profunda, cu ecou in amintirile tuturor celor implicati?

A- Am avut și norocul, pot spune, să predau o disciplină agreabilă pentru orice copil. Vopsit, lipit, tăiat, cusut, gătit, teatru, împletit, modelat, zmeie, baloane, puppets, etc., astfel încât învățau o mulțime de noțiuni pe care le corelau ușor cu viața de zi cu zi, cu șanse maxime de a le rămâne implementate pe termen foarte lung, fiind asimilate într-un mod adesea distractiv. Dar, dincolo de asta, am credința că am și ajuns la multe suflete de copil, în ciuda faptului că eram și pretențioasă și uneori chiar severă cu ei.

Am învățat cot la cot cu ei și teorie și pedagogie și strategie. Dar, mai ales, i-am învățat să-și pună întrebări. Tot ce făceam cu ei era exemplificat cu situații din viața reală, pentru a corela mai ușor noțiunile, să nu fie ceva abstract și greu digerabil, prin urmare și ușor de uitat. Și i-am învățat să aplice etapele unui proiect de design și să extrapoleze asta la orice situație de viață.

Așadar:

  • stabilirea obiectivului (ce am de făcut, mindmap);
  • ce am nevoie pentru a face asta (resurse);
  • acțiune;
  • evaluare ( ce am învățat din asta; ce mi-a plăcut; ce am făcut cel mai ușor; ce mi s-a părut greu; ce aș schimba, dacă aș face din nou, pentru a face mai bine).**Alte câteva secrete în relația profesor-învățăcel, au fost:
  • un stil de lucru relaxat. Orele mele se desfășurau cu muzică pe fundal, cu câte o glumă, de cele mai multe ori gluma fiind pe seama mea; elevul trebuie să ne perceapă umani, nu ca pe o autoritate intangibilă. Desigur că trebuie o autoritate de un anume tip, ca el să creadă, să asimileze repede. Nu este ușor pentru un elev ca alții să stabilească pentru ei. De la un punct încolo, dacă nu avem tact, apare rebeliunea. Ea se manifestă în primă fază prin plictiseală la oră, apoi prin nevoia de a deranja colegii, ora, școala, comunitatea. Eu aș pune niște ore de „Educație” în fiecare zi. În care să deprindă nu numai competențe tehnice, ci și emoționale, sociale, financiare, maniere, dialog, negociere, debate. De fapt, stăteam de vorbă cu elevii la începutul orei, pentru a lua pulsul clasei și la final, pentru concluzii, chiar dacă asta uneori însemnau minute furate pauzei. Am avut surpriza plăcută să constatăm că nu se mai lasă duși, că erau captivați, uitând de joaca din pauza „furată”.
  • păstrarea cuvântului dat; nu i-am „păcălit” niciodată, nici atunci când, pentru asta, a trebuit să ies din planul lecției;
  • încrederea. Nativ, suntem diferiți. Însă fiecare dintre noi este bun la ceva. Asta le spuneam mereu.

Mă dădeam exemplu chiar pe mine, care nu am excelat la ICT. Nu e nevoie să fim toți fenomene, pentru a realiza ceva în viață. Aveau încredere în mine, fapt care m-a ajutat să le transfer multe informații utile. I-am luat în serios, i-am creditat și stimulat.

Noi tratăm școala ca pe o comunitate disciplinată și lucrătoare. Eu însămi sunt dintre cei care cred că niște seturi de reguli generale sunt nu numai necesare, ci și obligatorii; altfel, la cum suntem de diferiți, ar fi haos în toată societatea. Aici este o acoladă mare, care poate face obiectul unei întâlniri cu copiii. Acuma mă și autoinvit la voi.

Am mare încredere în tineri. Și poate că e bine că unii ca mine au pierdut timpul și, mai ales, pe unde și cum l-au pierdut, ca să știm și din partea cealaltă

Eu cred în rolul de mentor al unui profesor. De educator. Și trăiesc cu credința că am lăsat urme bune. Am zis „urme bune” anume, fiindcă eu am din școlile mele și „urme întunecate” care m-au marcat, de pildă de la învățătoarea din clasa a patra, care m-a lăsat cu niște traume despre care mi-am amintit și în ziua în care am aflat de la mama că a murit. Mi-aș dori să avem curajul să vorbim în egală măsură și despre bine și despre greșeli.

Dar sunt conștientă că tot ce știu nu este doar în spatele meu, ci și în fața mea.

3. Q-Din frumosul vietii tale de familie, traite cu un om minunat, sub semnul iubirii, al admiratiei si respectului, al daruirii reciproce integrale, ce ne poti povesti, astfel incat adolescentii sa isi poata deschide ochiul interior mai bine acum pentru a construi frumos mai tarziu?

A-E greu de crezut la vârsta adolescenței, cea a fluturilor în stomac, că stabilitatea vieții mele de familie a fost dată de câteva ingrediente care au legătură cu „a trăi”, nu cu „a demonstra”: liniștea, inteligența, calmul și, mai ales, sentimentul că „putem face”. Viața noastră de familie s-a trăit in Kuwait, departe de rude, de prietenii și de colegii vechi. Nu ne aveam decât unul pe celălalt( neavând copii), într-o lume de străini, care trăiau, ca și noi, între serviciu și amiciții temporare. Asta presupune o investiție continuă și constantă în menținerea armoniei cuplului. Cred că am reușit. Am trecut umar lângă umăr prin viață noastră și a celorlalți. Am construit, am reparat, am râs, am călătorit. Am trecut prin boli și prin moarte. Și repet ceea ce spun mereu. Viața mea este amputată, nu distrusă. Este ca atunci când trebuie să funcționezi cu un handicap. Înveți să dansezi șchiopătând, cum s-ar zice. Și să continui să te uimești. Chiar dacă rămâi cu revolta pamânteanului, când îi iei ce are mai aproape.

4. Q- Arta ocupa un loc esential in evolutia ta din toate punctele de vedere. Care consideri ca este rolul experientelor cultural-artistice in devenirea adolescentilor catre o viata bogata in frumusete interioara?

A-Trăim alte vremuri. Este o altă generație, o generație de net, de schimbare. Cine nu înțelege asta, alunecă pe un tobogan greșit. Acum zece ani, la BSK lucram doar pe interactive whiteboards, începând de la grădiniță, neexcluzând și metodele clasice. Însă aveam și ore la bibliotecă, de citit, săptămâna dedicată carții, expoziții de artă, trupe de teatru, orchestra școlii. Iată, așadar, că modernismul nu numai că nu exclude cultura, ci merg împreună și se stârnesc una pe cealaltă.
Cititul rămâne, din punctul meu de vedere, o preocupare a cărei lipsă nu admite scuze. Spun asta fiindcă tentația de a găsi scuza financiară este foarte la îndemănă. Să citești nu este costisitor. Revenind la evenimente artistice: concerte, spectacole de operă și de teatru, de poezie, vestea bună este că elevii au multe gratuități și reduceri.
Venirea dintr-un oraș mic, fără o viață culturală notabilă, direct în capitala culturii, a fost o mare șansă pentru mine. În facultate eram mai degrabă spectator de teatru. Muzica clasică îmi era ceva total străin, neavând nici un fel de cultură muzicală. În Kuwait nu aveam toate astea, iar vara, cănd eram acasă în vacanța mare, stagiunile erau închise. Așa că ascultam muzică clasică de pe CD, acasă, în la școală, adesea și în mașină. Am fost un autodidact.
Când am revenit de tot la Iași, opera a fost „salvarea” mea spirituală. Eram un depresiv funcțional, care la operă găsea o oază de liniște a minții și a sufletului. Am reînceput să merg și la Teatru, la toate sălile, fie sala mare, studioul, cubul, fie uzina, la Ateneu, la Filarmonică, la BCU, la lansări de carte. După ce, acum doi ani, am făcut naveta la Bucuresti la câteva concerte din cadrul Festivalului George Enescu, anul ăsta mi-am luat abonament. Corolar: este o chestiune de prioritizare a ceea ce dorim să facem cu timpul nostru. Odată ce ne propunem ceva care ne face bine, vom găsi și resursele. Însă trebuie să vrem, mai întâi. Altfel nu vom afla niciodată cât de bine ar fi fost. Pe mine, cultura nu doar m-a salvat. ci m-a îmbogățit și cu oameni valoroși. Unul dintre ei ești tu, Lavinia.

5. Q-Totul se imbina la tine, frumosul vietii si cel artistic, frumosul sufletului si al mintii, cel launtric si cel exterior oglindit in ținuta nobila a unei lady ce incanta prin simpla ei prezenta. Si pentru ca frumusetea aceasta merita sa dea nastere si altora in jurul ei, spune-ne despre proiectele tale: blog, emisiuni, intalniri directe cu oamenii, poate o carte…

A- Fără a fi avut datele unui om fenomenal, în sensul semantic actual, ba aș zice că dimpotrivă, totuși altfelul meu mă bucură de la o vreme. Nici nu știu ce-mi place la mine. Mă uit și mă bucur. Pesemne este sufletul, care a ostenit, nu mai pot funcționa „contre coeur”. Am ajuns mai departe decât am crezut.

Sunt genul de om care se plictisește pe un culoar anume și atunci simt nevoia să schimb ceva, ca să nu schimb cu totul culoarul. Mereu a trebuit să renunț la multe lucruri, odată cu un nou pas. Nu mai este bine, plec. Calea comodă nu mă caracterizează. „Succesul” meu are mare legătură și cu greșelile, nu numai cu ambiția. Mereu m-am priceput la a nu lăsa la vedere munca din spate. Sunt opusul a ceea ce vedeți. Cu excepția tenacității. Am fost și sunt o plămadă sensibilă și timidă, cauză din care uneori par distantă. Altora, arogantă. De fapt, acolo este un om speriat și rănit. Mi-a lipsit tupeul, dar asta nu regret.

Îmi permit luxul de a nu rămâne acolo unde nu mai pot zâmbi. Am spus bine „luxul”, fiindcă eu asociez luxul cu libertatea, nu cu lucruri costisitoare. Am avut acest atac la conștiință și am făcut cunoștință cu mine. Mărturisesc că m-am surprins. Drumul pe dinăuntru este unul continuu, mai e de căutat. Mă mai surprind.

Am nevoie mereu de un proiect, să fac ceva. Leneveala este bună uneori, dar nu ca o stare permanentă.

Ideea blogului a fost mai întâi a prietenilor. De câțiva ani îmi spuneau să-mi fac un blog de povestitor. Anul trecut, dupa ce mi-am împachetat materialele școlare, am început să mă gândesc, ca furnica: și la iarnă ce-o să faci? Așa încât ideea blogului a început să devină tot mai tentantă și mai realizabilă. Întâi a fost hashtagul #askofelia. De ziua mea a fost înregistrat blogul „www.askofelia.ro”, dar și pagina de FB „Ask Ofelia”. Dar am în plan și să cresc pagina de instagram „ofelia.ofelicial”, am aflat eu că tineretul aici s-a mutat. Mi-am dat seama, cumva, din interacțiunea cu ceilalți, că numele Ofelia este asociat cu ideea de eleganță, de calitate și de cumpătare (prietene care mă întrebau de unde mi-am cumpărat un obiect, cu ce mă parfumez, unde îmi fac manichiura, cum să își valorifice un spațiu, cum să gestioneze o situație). Așa că mi-am propus să construiesc pe numele meu, incercând să-l aduc la rangul de brand.
Blogul este încă subțirel mobilat, fiindcă acolo scriu la înspirație și la preaplin. Încă n-am scăpat de frământările „oare dacă scriu asta… sau aia…”, frământări care îmi creează uneori blocaje și pauze de scris. Apoi îmi dau iar seama câte amintiri, întîmplări, idei, îmi aglomerează creierul și scriu compulsiv. Ca acum, iată.

Invitațiile în două emisiuni la două televiziuni locale au decurs din imaginea mea de femeie vizibilă în social-media, pe stradă, în tramvai, în diferite săli de spectacol sau concert. Și cred că au legatură cu faptul că nu mi-am propus să fiu perfectă, doar m-am cautat și am reușit să mă găsesc și să insuflu ideea de a nu ne teme de vârstele, de viețile noastre, ci de a găsi soluții să trecem cu grație prin ele. Odată cu vizibilitatea din social media au venit și căteva invitații de a răspunde unor întrebări, în cadrul unor proiecte, pentru câte un blog sau pentru o revistă. Am fost invitată să răspund unor întrebări pentru blogul „35+”, o revistă din UK, la care colaborează o prietenă din online, revista InSociety, particip și la întâlniri cu și despre copii, răspund mesajelor în care cineva îmi cere sfatul.

Eu încă mai cred cu ardoare în rolul meu de mentor-prieten. Așa mi-am scris și pe cărțile de vizită: povestitor, sfătuitor, educator de stil.

Vizibilitatea de pe FB m-a lansat oarecum și în zona de stil vestimentar. Chiar mă gândesc să concretizez niște întâlniri de tip workshop cu fete și femei care au confuzii în a-și creiona un stil personal, care să fie în armonie cu fizionomia, personalitatea, activitățile zilei, etc. Și mă ocup de căteva persoane, le-am făcut dressing detox, le-am creionat un stil adecvat, mă ocup de felul în care se îmbracă și accesorizează în diferite împrejurări. Este o mare realizare faptul că si-au dat seama că au nevoie de un stilist. Este la fel cu amenajarea unei case: toți o fac, unora le și iese bine, alții apelează la interior designer.

Și trebuie să mă laud, fiindcă sunt foarte mândră de asta, cu învitația Editurii Sedcom Libris, de a fi primul storyteller in cadrul unui proiect la care cred că am pus măcar ideea lui de a se întâmpla. Proiectul se numește IBeLi(e)ve și întâlnirile vor fi la Casa Cărții. Voi povesti despre cum slăbiciunile și coborâșurile au devenit puterea mea. Mai grele au fost recunoasterea și diagnosticarea lor. Voi povesti mai multe despre asta pe blog.

Aș menționa și invitația la podcastul „Antoccino”, unul dintre primele 10 podcasturi din țară, după audiență.

Carte… Deocamdată, mi-am propus să mă ocup de blog, să pun acolo, ca niște piese de puzzle, diverse: amintiri, experiențe, pățanii, oameni, locuri, sfaturi, gânduri.
Și mi-am făcut un semn de carte personalizat. Îmi place să cred că este preambulul cărții

6. Q-Pentru adolescentii nostri, te rugăm sa lași cateva gânduri / sfaturi / sugestii / idei, care sa ii insoteasca in evolutia lor, asa ca niste picaturi de elixir al dragostei de frumos in viața.

A-Le-aș spune adolescenților să-și trăiască fiecare vârstă cu bucurie și fără tentația de a fi înaintea vârstei. Bunăoară, mie nu mi-e dor de mine tânără, mi-e dor de mine cea de la 40 de ani. Le doresc să trăiască așa încât mai târziu să le fie dor de ei, cei de la varsta asta. Și de ei, cei de la fiecare vârstă.

Aici aș zice și că noi, adulții din jurul lor, putem pune umărul. Și păsarea noastră. Trebuie. La vârsta lor, ai senzația că știi tot, că orice ți se spune e greșit, ești împotrivă, vrei să fii independent, vrei să ai viața ta. De aceea este important să le arătăm că, de fapt, alergăm în aceeași direcție, cu același scop: acela de a se cunoaște, de a se căuta, de a se găsi. Este rolul nostru, al mentorilor, să le ușurăm calea, să le încurajăm direcția bună, să le oblojim juliturile căderilor, să le arătăm ce a lipsit când n-a ieșit bine și ce a fost bine, când a fost bine. Să le demonstrăm că ne pasă.

Să fie inspirați în alegeri și să investească timp și energie în a se evalua cinstit și corect, periodic. Pentru că ne schimbăm, nu rămânem aceiași. Dacă ne punem același set de întrebări în perioade diferite, o să vedem că răspunsurile se schimbă. Cine sunt? Ce vreau? Încotro merg? Ce am nevoie ca să fiu bine?

Să-si cunoasca punctele slabe și punctele forte. (vezi acolo, la punctul 2., am pus **). Să-și pună întrebări. Să pună întrebări. Să comunice. În viață contează nu numai ce facem, ci și ce nu facem.

„Carpe diem”, dar să nu uităm să mai și facem câte ceva pentru a ne permite luxul ăsta. Iar pentru a ajunge acolo, aș conchide cu un cuvânt-cheie: moderație. Și, desigur, EDUCAȚIE

Viețile noastre pot fi asemănate cu o panglică de măsurat fără semne pe ea. Copii, sunteți la vârsta la care aveți toate șansele și puterea să puneți semne pe panglica vieții voastre, semne care să fie repere pentru toată societatea. Puterea este la voi. Nu închei fără să vă mărturisesc faptul că invitația de a scrie pentru revista unor tineri, este pentru mine o binecuvântare și o mândrie personală. Una pe care o s-o păstez cu drag în portofoliul realizărilor mele.
Las aici un mare MULȚUMESC, care este, oricum, prea mic.

Cu drag și cu speranța că ne vom tot întâlni, fie pe blog, fie pe pagina FB. Sau într-o sală, într-un parc, să povestim, să ne întrebăm, să ne uimim, să ne bucurăm .
Just #askofelia

1 Comment

Add Yours

Leave a Reply

Your email address will not be published.