Da, scris chiar așa, legat. Ca să nu fiți tentați să mă corectați, cum am pățit cu o revistă la care am trimis un material cu titlul ăsta și au editat „în altă ordine de idei”.
Pe când nu era la modă. Pe când oameni care mă auzeau că merg la niște SH-uri (adică îmediat după revoluție și, mai apoi, după ce am plecat în Kuwait și învățasem ce comori poți găsi în târguri, în magazine anticariat, consignații, etc.). Ori care, mai apoi, m-au judecat că am ales să renunț la mașină și să merg cu tramvaiul (și cu taxi-ul, pe atunci, câ nu erau încă uber/bolt), comentând ”ce vrea să demonstreze, doar are bani?” și neînțelegând că nu mă interesa să demonstrez nimic, că iau decizii pentru mine, nu pentru ce vrea lumea. Pe când trebuia (ca și acum, încă) să te așeze societatea pe o clasă socială, în conformitate cu brandurile pe care porți, de mașina pe care o ai, de banii pe care îi arăți. Aici chiar îmi amintesc (cu oarecare amuzament, deși e trist) cum un vecin îmi dădea „sărut-mâna când mă dădeam jos din Honda, apoi „bună-ziua” când m-a văzut coborând din Loganul lui frate-meu, iar, mai apoi, când eram odată pe jos, spre tramvai, m-a stropit cu toată apa din baltă de ploaie.
Ziceam, așadar, că demult, acum mulți ani, am căpătat obiceiul ăsta de a trăi frumos și bine, eu cu mine, în casă, zi de zi. Nu pentru musafiri, nu pentru colegi și prieteni. Era un fel oarecum extravagant, având în vedere că ne cârpeam între două salarii. Dar în weeked mâncam la restaurant. În casă nu foloseam tacâmuri și pahare de unică folosință oricât de mulți ne adunam în jurul unei mese- cumpărasem niște pahare și farfurii din sticlă și tacamuri simple de la IKEA, pe care le țineam în debara în cutii și le scoteam atunci când aveam open house. Numerotam paharele și fiecare avea grijă de paharul lui toată seara.
Am avut și eu prostii în cap, atunci când am ajuns printre străini. Dar mi-am dorit să învâț de la ei. Mereu mă uitam și, dacă ceva îmi plăcea sau mi se părea că e bun, făceam și eu.
Am învățat de la niște vecini englezi să nu tai pâinea, când o pun pe masă, dacă am pregătit bufet. Pun un cuțit alături (și unt) și fiecare îți taie cât are nevoie. Am învâțat să nu arunc hârtia cu unt terminat, ci s-o pun în congelator și s-o folosesc la uns tava, fără a risipi nici un gram. Am învățat ca, atunci când fac catering, dacă aveam 50 de invitați, să comand pentru 35. Fiindcă nu toată lumea mânâncă din fiecare fel de mâncare, nu mănâncă în cantități egale (treaba asta m-a învățat ambasadorul, odată, când mă pregăteam pentru ziua mea). Fiindcă nu e nevoie să rămână mâncare. S-a închis cateringul, aia e. Așa mi-am explicat de ce, atunci când la recepții se deschidea cateringul, se făcea coadă.
Am învățat să umblu cu sticla cu apă în geantă.
Să iau de la hotel kitul de cusut.
Mulțe am învâăat.
Dar, mai ales, am învâțat să mă bucur.
Erau vremuri fără internet. Fără smartphones. Fără SoMe. Făceam poze cu aparat foto și poze pe hârtie. De aceea avem foarte puține, fiindcă nu îți permiteai să faci poze decât ocazional.
Mă bucuram atunci când puteam să îmi cumpăr ceva pentru casă. Sau pentru noi. Și acum știu exact cât a costat fiecare obiect, oricât de neînsemnat sau de mic. Fiindcă pe fiecare îl visam, îl socoteam, îl pândeam la ofertă sau reducere sau, pur și simplu, îl cumpăram fără o ocazie.
În fiecare săptămână, când mergeam la supermarket, cupăram măcar o floare, alegând de obicei o floare care să țină mai multe zile. Făcusem buget de 5 dinari pentru flori. O dată pe lună, la salariu, cumpăram ceva ce nu ne permiteam tot timpul, cum ar fi fragi sau altă „aroganță”.
Multe ar fi de povestit, dar o să le scriu eu, pe rând, pe toate câte îmi amintesc…
Cumpăram din The One ori ZARA Home câte un bol frumos sau alte piese disparate, pe care le am și acum, la care am mai tot adăugat ba un prosop, ba o față de masă, o perdea, o pernă, etc., atunci când se reduceau. După Crăciun cumpăram decorațiuni sofisticate, în reduceri am umpărat ba un covor, ba așternuturi pentru pat și prosoape, papuci, halate, pijamale, pături, în general lucruri de care avem nevoie toata viața și care nu se demodează niciodată.
Am căpătat deprinderea de a cumpăra lucruri bune. Mi s-a întâmplat de multe ori ca lenjeria să fie mai scumpă decât unele haine. Fiindcă viața bună începe cu spațiul personal. Ne reprezintă ceea ce facem noi cu noi tot timpul, nu ocazional. Rutina. Atunci când nu te vede nimeni. Cu o periuță de dinți bună, cu un șampon bun, cu o față de pernă pe care să îți fie drag să pui obrazul.
Am în sertarul cu tacâmuri de toată ziua, tacâmurile de argint pe care le am de la ai mei. Beau apă din pahar de cristal. Îmi pun masa simplu, dar frumos, indiferent că mănânc o omletă.
Am avut cultul ăsta să mă înconjur de obiecte bune și care să îmi placă, mai cu seamă cele pe care le folosesc tot timpul. Îmi cumpăr caiete care să mă amuze, agrafe de birou și alte nimicuri simpatice. Aceste fleacuri pe care le folosesc zi de zi: șervețele, coasters, pungi, organizatoare, le aleg să fie ori nostime, ori colorate vesel, încât să mă facă să zâmbesc.
Despre cum stau prin casă am tot vorbit, mai ales în pandemie. Stau îmbrăcată simplu, încât să îmi placă atunci când trec prin dreptul oglinzii: o rochie vara sau pantaloni / tricou iarna, adesea șosete funny și papuci haioși. Mereu parfumată, e fetișul meu de mioapă. Și cât să pot ieși prin bloc ori să deschid ușa dacă vine vreun curier. A zis odată iubitul unei prietene: Ofelia zici că e în vizită la ea acasă, așa trăiește ea cu ea.
Nu am lucruri bune și rele. Nu păstrez hainele pentru prilejuri importante. Încerc doar să fiu adecvată sau măcar să nu fiu ridicolă în contextele vieții, altcumva am purtat la școală, în viața de zi cu zi, toate hainele „bune”. Prin casă, port pulovere și tricouri pe care nu le mai port pe afară, dar nu fiindcă sunt distruse sau pătate, și fiindcă it’s a time for everything.
Viața e pe zile. E stupid să nu o celebrezi. Să nu te bucuri pentru ce ai.
După ce vezi câte am văzut, după ce treci prin câte am trecut, ajungi să te bucuri de fiecare zi în care nu se întâmplă ceva rău.
La întrebarea „ce faci, ești bine?”, răspunsul meu este: nu mi-e foame (și mi-a fost foame în studenție și mai apoi în stagiu), nu mi-e frig (și mi-a fost frig în liceu la cămin, în facultate la cămin și la școală și în stagiu, când am locuit și în spălătorul unui câmin studențesc din Suceava și într-un bloc fără centrală, la Putna), nu e război (și am trăit cu kit de fugă în mașină, în Kuwait și văd acum la televizor războaie), nu am o boală grea (și am avut cancer și am și trăit în casă cu dializă, care îți dă viața peste cap până mori- și a murit), așadar sunt bine. Nu am motive să mă plâng. Nu înțeleg victimizarea. Da, mă revoltă nedreptatea și impostura, mă seacă neputința, dar aleg să caut soluții și să pot să nu depind de bunăvoința nimănui.
Să trăiești mereu cu frici, să te compari și să renunți. Astea sunt trei lucruri care te fac nefericit, trist, frustrat, rău.
Eu vreau să rămân un om bun.
Trăiesc simplu și senin, nu (mai) încerc să fiu pe placul lumii. Nu este egoism, nu înseamnă că nu mai sunt un om bun. Dar nu mă mai scuz, nu mai simt nevoia să explic de ce fac sau nu fac ceva. Timpul este tare valoros. Și, așa cum am învâțat să prețuiesc banii, să le știu valoarea, să îi respect, să nu îi irosesc, tot așa am învâțat si că timpul e tare, tare prețios. Și, spre deosebire de bani, e limitat.
Iar eu îndată fac 65 de ani și habar n-am cât timp mai am, dar cert e că am mai puțin în față decât în spate. Și sunt decisă să îl fac să merite.