High Risk Parents

Citesc consternată, de câteva zile, despre un fapt petrecut în școala românească.
O doamnă profesor predă, la ora de Limba Engleză, subiectul „The Human Body”. Subiectul lecției include, desigur, și partea corpului denumită „laba piciorului” ( iată, prin extensie, am putea spune că și laba este este cuvânt licențios), care in engleză este „foot”, cu transcrierea fonetică pe care o cunoaștem toți.
Și unde mi se burică mama unui elev și porni un tăvălug de presiune pe școală, că învață lucruri vulgare la școală.
Deja cred că știm toți subiectul și faptul că doamna mamă este de neoprit în demersul de-a o desființa profesional pe doamna profesor.

Legat de acest fapt, vreau să vă relatez cum se soluționau situații de felul ăsta, la școala la care am predat, The British School of Kuwait.
Am avut privilegiul să lucrez la acestă școală cu o reputație excelentă, ai cărei elevi erau și din familia regală și din familiile corpurilor diplomatice și din mediul de afaceri, erau copiii colegilor noștri, etc., în orice caz familii cu o situație materială prosperă. Am menționat asta fiindcă am înteles că doamna mamă se folosește de avantajul de-a fi potentă financiar.

Încep cu a spune că, pentru noi, nu avea importanță al cui era copilul, „clientul” cum ar veni. Odată am auzit, când a preluat copilul, cum o nanny l-a apelat pe copil „Sheikh Hamudi” ( Prinț Mohammad) și, când am revenit la clasă, m-am uitat la numele de familie, care era Al Sabah (familia regală). Pe toți îi strigam pe numele mic, iar dacă erau mai mulți Mohammed, de exemplu, stabileam împreună cu ei cum să-i apelăm. (Hamudi, Mohammed M., Rabani-nulele de familie). Găsesc nu numai productivă, ci și prietenoasă, abordarea asta; în fond, copilul este cel cu care lucrez, nu titlul, poziția socială sau/și bogăția părinților. Mai bogat sau mai nebogat, mai prinț, copil de ambasador, CEO de mare companie sau o familie oarecare care alege să facă efortul financiar de a investi în educația copilului, toți elevii sunt egali. Chiar acum câteva zile am citit pe pagina școlii, pagină pe care o urmaresc permanent, despre Alex, băiatul unor români care lucrează acolo (mama este coefeză și tatăl, tehnician cred); pe Alex nu doar îl cunosc de când s-a născut, el mi-a fost și elev din Clasa Pregătitoare până a trecut în gimnaziu; acum este Head Boy, este în Year13 și a fost admis la o universitate în UK. Marinela și Costică au investit în Alex aproape totul. Alex este dovada că poți ajunge în top, fără a fi copilul unor personalități sau al unor persoane influente în comunitate, ceea ce mi se pare fantastic.







O să mai relatez despre felul în care se fac lucrurile acolo, poate vor folosi măcar pentru a ști cum fac alții. Sunt prea multe pentru a le povesti acum, așa ca o să rămân la situația de față: părintele abuziv.

Fiecare profesor primea acces la o listă intitulată „High Risk Parents”. Pentru că peste tot există părinți care nu admit că performanțele copilului lor nu sunt A+, care vor să gestioneze situații și conflicte, care vor să schimbe clasa sau un profesor, care scriu emails șefilor și fac reclamații.

Atunci când un email ajungea la Principal, îl direcționa către Departamentul relevant. Coordonatorul prelua problema spre analiză. De regulă, acesta tatona printre elevi și, după caz, printre colegi, investigând discret. Te întreba apoi și pe tine cum au decurs lucrurile. După care corobora informațiile colectate și formula un răspuns către tutore. Ulterior, primeai un email cu scuze, dacă se dovedea că a fost subiectiv în încercarea de a acoperi un fapt, sau credul (copiii mai spun și lucruri nereale, ca să se disculpe de o trăsnaie).

Atunci când un tutore dorește să se vadă cu un profesor pe o temă, se programează la recepția școlii o întâlnire, in afare orelor de clasă, de obicei într-o „fereastră” (care fereastră nu este oră de fb, ci oră în care nu predai, dar faci caiete, emailuri, minute, rapoarte, printing); pe formular se precizează subiectul pentru care se solicită întrevederea și conține și o secțiune pe care o completezi tu, brief cu cele discutate și concluzie. Formularul ajunge la coordonatorul de departament, care decide dacă este rezolvat „cazul”, apoi introdus în sistem, la portofoliul elevului (care are un număr matricol cum aveam eu pe vremuri).

De două ori pe an, o data prin noiembrie si o data prin aprilie, aveam Parents Consultation Day. Zi în care nu se făceau ore. O să detaliez odată și felul în care se organizau zilele astea. Aveai la tine lista de High Risk Parents și, la ora la care era programat vreunul din ei, un Department Coordinator sau, după caz, un Director, venea lângă tine, pentru a inhiba încercările de intimidare sau ieșirile vocale; preluau ei ostilitățile, apărându-și profesorul de bullying parental. Chiar dacă părintele era cel care ne plătea salariile, nu era permisă escaladarea regulilor. Nimănui nu îi era permis să te umilească, să te chestioneze agresiv; se mergea până acolo încât se comunica familiei că dorințele ei nu converg cu principiile școlii noastre.. Pe românește, noi facem ce trebuie, dacă vrei tratament special, nu avem, aici toata lumea are aceleași drepturi, dar și aceleași îndatoriri.

Scriind, îmi amintesc și despre felul în care se desfășurau examenele. Sau despre uniforme, dress code, reguli de comportament, teacher’s planner, student’s planner, monitorizarea profesorilor, supravegherea și escortarea elevilor, Mufty Days, evaluarea, grades and reports, pauzele, cazuri medicale, after school, activitați extracurriculare și câte și mai câte…

O să povestesc despre fiecare.
Stay tunned 🙂








Leave a Reply

Your email address will not be published.