An de an, plecam la sfârșit de august și reveneam în iulie anul următor. Timp de 19 ani.
Atunci când m-am dus la Gelu, stătea intr-un bloc-ghetou, așa îl pot denumi. Făcea sharing cu un om pe care îl adusese de la locul în care lucrase. Dulap de plastic, cu fermoare. Beam apă din pahare de la brânza topită. Eu, din „La Vache Qui Rit” :D, el din „President”. Cutiile în care era ambalată mâncarea foloseau drept organizatoare. In cele de la cafea, mari, cilindrice, din tablă, țineam făina, zahărul, orezul, grișul. În cele paralelipipedice, toate cele, pe căprării.
Am cumpărat de la IKEA de la ASIS (piese cu mici defecte, vândute As Is On Sale) un Billy (le știți cu toții, că sunt aur la casa omului). L-am folosit pentru tot ce era nevoie, pe hol, în primă fază. Gelu adusese de la site un dulap din tablă, de ăla pentru dosare pentru arhivare, dezafectat de cei de acolo, pe care îl foloseam pentru de toate, că nu aveam dulapuri de depozitare în apartamentul ăla.
Ca o mare gospodină, am schimbat de Crăciun mocheta aia uzată și prea subțire, cumpărată de el din târgul de vechituri, cu una nouă. Cu ce a rămas, am remochetat și liftul. În prima poză este și un lampadar. Îl găsiserăm scos de cineva care își înnoise casa, lângă tomberon. L-am folosit până la plecarea mea definitivă din Kuwait. Televizorul costase 30 KD, era cel mai mic, dar era SONY, așa cum și-a dorit el. Brăduțul îl am și azi, îl pun an de an lângă poza lui, în dormițor, la Craciun. Asta este mocheta a’ nouă.
Gelu avea și pat, un pat simplu, cumpărat din piața de vechituri,
Mai apoi, când ne-am mutat într-un apartament civilizat, în care bucătăria avea dulapuri, Billy ăla a ajuns în bucătărie în primă fază, pentru ingrediente de folosință permanentă, la îndemână lăngă aragaz. După care a ajuns în living, lăngă calculator, cu DVD-uri și cărți de engleză. Apoi, am tot luat câte unul, ba pentru cărți, pentru rechizite, DVD-uri, scule, etc.
Billy sunt aur la casa omului. Si comodele cu sertare Malm. Doamne, de la cel din hol, cu diverse, la cele din dormitor, câte unul al fiecăruia pentru lenjerie, cel din coridorul de trecere cu acte și accesoriile mele.
La un drum, am reușit să trec o sticlă de wiskey și, cu banii obținuți pe vânzarea ei, am cumpărat mașină de spălat semi-automată, până atunci aveam una mică, de aia de pus pe blat, luată pe câțiva banuți. După ce ne-am mutat de acolo într-un complex în care locuiau mulți brits și americani, am cumpărat de ocazie o mașină automată, care ne-a servit o perioadă, până am prins o ofertă și am cumpărat una nouă, pe care am vândut-o, la rândul nostru, înlocuind-o cu una cu uscător încorporat.
Cam așa a fost cu toate cele din casă. Căni desperecheate, primite „balash” (așa se zice la ce primești fără bani) atunci când cumpăram ceai sau cafea sau lapte, înscripționate cu numele produsului. Tricouri, desfăcătoare, ustensile de bucătărie. Am și acum cele două oale indiene din inox, în care am fiert sute de supe, ciorbe, răcituri, opăreala pentru castraveți sau gogoșari murați, etc. Cutiile de la înghețată, cele de la cafea, borcanele de la gem, toate erau refolosite pentru păstrarea condimentelor, a alimentelor. Le puneam etichete și gata.
Cutiile de la pantofi, fără capac, erau perfecte pentru organizarea sertarelor/ dulapurilor, drept separatoare.
Atunci când pleca cineva, pândeam vânzarea și luam câte ceva prin casă, la preț foarte mic. Un covoraș, o etajeră, un frigider, un electro-casnic, sfeșnice, statuete, plante în ghiveci, ramă, tablouri, vaze, cărți și altele, care nu-mi vin acum în minte.
Dar știu ce am lăsat eu în urmă. Despe asta, o altă dată.
În apartamentul în care ne mutaserăm, a primit Gelu de la companie o canapea de IKEA, care fusese abandonată de un inginer neamț într-un apartament. A fost canapeaua care nu se părea că este extraordinară, după ce avuseserăm înainte. Și anume, un set de canapea și fotolii din piele, luate din piața de vechituri, ce fuseseră în sala de așteptare a unui birou. Se vede bine gradul de uzură, în prima poză.
Apoi am cumpărat noi un set de 3+2+1, am zis că ne-am căpătuit cu ceva nou și bun. Dar s-a dovedit că setul ală, cumpărat dintr-un magazin destul de scump, era foarte prost, după două săptămâni începuse să facă groapă unde ședeai. L-am vândut rapid, cât încă era în stare bună, la jumătate de preț, în șase rate.
Am cumpărat canapele de la IKEA pe care le-am avut până am plecat eu de tot și le-am lăsat lui Lilani. Într-o reducere am cumpărat încă un rând de huse, și le schimbam, astfel încât de dinainte de Crăciun până înainte de Paști puneam husele de iarnă, brun închis (cu covor roșu), în rest cele nisipii, pentru sezonul cald, să pară casa mai răcoroasă. Schimbam și covorul, cu unul în aceeași culoare și bleu. Pernele decorative urmai același ritual. Am învățat să fac asta cu bani puțini, găseai prin magazinele indiene tot felul de obiecte frumoase și foarte ieftine, dacă negociai.
Învățasem și arta negocierii, uneori Gelu râdea de mine și zicea că nu-i cu mine, nu mă cunoaște 😀
De pildă, neguțătorii au superstiția că, dacă primul client cumpără ceva, o să aibă vânzare bună în ziua aia. Așa ca mergeam dimineața, la deschidere, că fiu primul client și negociam până obțineam prețul pe care îl puteam plăti.
La fel și în Friday Market, trebuia să mergem până apăreau americanii, care plăteau oricât li se cerea.
În fine… sunt multe de povestit…
Îmi vin crâmpeie și le pun și eu aici, pe bucățele. Ca să nu îmi plesnească inima.
Și ca să afle și cei care încă mai cred că viața îți pune în cap, că nu a fost și cazul nostru.
Poate că și aceea am grijă de lucruri, le folosesc cu grijă și cu blândețe, să le lungesc viața. Și sufăr după fiecare obiect lăsat în urmă, împreună cu povestea lui…
Poate că de aceea știu cum să trăiesc simplu și să găsesc soluții.
#făraidinceai