Este vizibil deja faptul că, de o bună bucată de vreme, aproape am renunțat la a mai vorbi. Despre orice.
Și, totuși, simt că tot adun și adun și că, dacă tot tac, o să fac implozie.
Am obosit ca oamenii să vadă în mine doar o femeie care se îmbracă frumos. Aia e altă treabă. E parte din educația mea, din felul în care am lucrat la mine, pentru a fi în felul ăsta. Însă am atâtea de spus despre viața asta care ne mânâncă zilele, încât chiar fac apel la cei care sunt împlicați în procesul educațional, să nu ezite să mă solicite. Până în pandemie, am mers cu drag la elevi, majoritatea au fost la liceu, sau la studenți. Mă întâlnesc cu ei prin oraș, mă opresc și-mi spun că își amintesc orele petrecute cu mine. Acum, unii dintre ei, mă urmăresc pe Instagram. Până una, alta, mai zic aici, poate citește cine are nevoie sau vrea.
Căteva lucruri aparent minore. Însă nu trebuie să uităm că „flecuștețele” astea de zi cu zi ne mănâncă nervii și răgbarea.
Azi plouă la noi. Eram pe trotuar, cu sacoșa, cu umbrela, îmi vedeam de viața și de gândurile mele, când a trecut în mare viteză un Mercedes Benz, care a secat o jumătate din balta formată pe laterala șoselei, înspre trotuar, direct pe mine. Nu mai spun că m-a făcut fleașcă de la glezne în sus. Mâneca de la bluză a trebuit stoarsă de apă. Aveam brațul la nivelul pieptului, ca țineam umbrela. Ășa că e lesne de imaginat cam cum a trecut mașina, de a ajuns puhoi de apă pănă la cap (care, norocul meu, era apărat de umbrelă).
Poate sună amuzant episodul pentru cei care obișnuiesc să sfideze pietonul. Într-un fel, episodul de azi mi-a amintit că începe iar caterinca împroșcării cu apă, zloată, noroi, a celor care merg pe trotuarele tot mai înguste. Și mi-a aprins alarma că trebuie să fiu vigilentă. Vigilentă la poșetă. La buzunare. La telefon. La borduri. La bălți. La trotinete. La copii. La căței. La mașini. La crengi de copaci. La draci și la laci.
Totuși, simt nevoia să zic iar și iar că și asta este tot o dovadă de Educație. Proastă. Lipsă.
Cum facem? Că luni începe iar școala și, odată cu ea, goana după note, când, ce ar trebui să însemne Educație este pregățirea copiilor pentru viață. Pentru una civilizată.
Fac aici o promisiune că nu mai tac și o să povestesc ce am învățat eu despre sistemul de educație, la școala la care am lucrat zece ani. Tot am tăcut, fiindcă nu mai am energia să explic că nu este vina copiilor pentru ceea ce devin, ci a adulților care îi modelează: educatorii și familia. Când o să înțelegem că regulile sunt cele care guvernează buna funcționare a oticării organizații, începand cu celula de bază. De acolo încolo incepe formarea unor valori, deprinderi, comportamente.
Vreau să spun că atât de tare m-a supărat întâmplarea de azi!… Am simțit dispreț, umilință. Năduf. Și, mai ales, neputință. În fața nesimțirii. Care începe să ne cotropească.
Simt tot mai adesea că vreau să trăiesc liniștită, dar nu pot, oricât aș fi de pașnică.
Și să nu îmi spuneți că „it’s just water”, fiindcă asta ar însemna că n-ați înțeles nimic.
Este despre felul în care ne raportăm la cei din jur, chiar dacă sunt străini.
Să fim amabili și politicoși fără nici un motiv. Nu ne costă nimic asta.
Îmi amintesc cum, aflându-mă în străinătate, atunci când te atingi întâmplător de cineva, la un rând ori pe un interval la market, mall, lift, etc, până să spui tu „sorry”, spune el „no problem” și zâmbește.
Și, cumva, am ajuns să înțeleg tâfna și arțagul de la noi. Fiindcă toată lumea țipă sau se răstește la toată lumea. La școală, acasă, pe stradă, la joacă, la ghișeu, la spital, în bloc, în tren, peste tot. Rar se vorbește calm, și se explică de ce și cum.
Și poate că luni, în loc să ne îngrămădim cu suv-urile în poarta școlii, o să îi spunem copilului că omul este o ființă socială. Care merge la școală nu doar ca să memoreze noțiuni abstracte, ci ca să învețe cum să devină un om echipat frumos pentru viața de adult. Noi îi lăsăm liberi când sunt mici, pentru ca mai apoi, când sunt adulți, să îi ținem lângă noi, să îi corcolim și să le netezim firul vieții. Regulile se pun când sunt mici, să îi indrume pe direcția bună, iar când au 18 ani să poată fi îndependenți și să gestioneze viața civilizat, nu din mașini rapide, cumpărate de familie, care le permit să fie fulgerător de nesimțiți.
O să povestesc în alt episod despre felul în care se merge pe stradă, pe trotuar, pe trepte, la mall, la market.
Dar să nu aglomerez.
Am vrut să îmi fac poze cu halul în care am umblat pe stradă, tremurând de frig până acasă, cu hainele ude, pe partea dreaptă, până la chiloți (excuse my chiloți) dar nu am avut nici cum, nici chef. Dar stiu că am plâns. Nu pentru mine. Ci pentru noi. Pentru țara asta, în care m-am încăpățânat să cred atât de mult, încât, după 19 ani, m-am întors în ea.
Și simt tot mai mult că trebuie să îmi țin un „Jurnal de România”, în care să îmi notez costurile faptului că trăiesc aici.
Altcumva, la mall ( a trebuit să ajung la un bancomat) era plin de lume la cumpăraturi, doar începe școala și ne înnoim. Cu doi „n”. Asta fiindcă tot mi s-a atras atenția că, deunăzi, am scris „nite” șa cuvântul „night”, la poza de copertă. Am predat zece ani la scoala britanică, în limba engleză, „nite” e slang, așa cum este „2nite”. Dar e specific să stăm să pândim eventualele greșeli, să ni se pară mare șmecherie că avem ceva cu care să dăm peste nas.
Aia e.
Vrem o țară ca afară.
Ce facem pentru ea?
E D U C A Ț I E
.