Drumul lui Brâncuși spre Paris

Textul ăsta e din 2011.

Titlul ar parea să conțină o greșeală. Corect este să se spuna “la Paris”. Te urci în avion și cobori la Paris.

Brâncuși însă n-a plecat la Paris cu avionul, ci pe jos. Unii biografi spun că a fost obligat să meargă pe jos, fiindcă n-avea bani. Foarte mulți oameni tânjesc să ajungă la Paris, iar unii dintre ei au motive. Totuși, oricât de puternice sunt motivele, drumul spre Paris, cu picioarele, este o utopie.

Utopia este mai mult decat un pelerinaj. Utopia presupune biruirea unor obstacole de nebiruit.

Adevărul este că, spre Paris pleacă mulți oameni pe jos, dar se opresc fie la Oradea, fie la Budapesta. Cad de oboseală și trebuie să fie salvați.

Și pe Brâncuși au vrut să-l salveze câțiva oameni de treabă.

Brâncuși este singurul pelerin spre utopie, care nu s-a lăsat salvat. Paradoxul vieților de artiști este că ei mor, atunci când sunt salvați.

O văduvă din Viena i-a oferit casa, inima ei și o friptură pe zi pentru tot restul vieții. Ce om la capatul puterilor n-ar fi acceptat să fie întremat de o văduvă cu stare la Viena? mai ales ca între Viena și Paris nu sunt deosebiri cardinale. Brâncuși a fost artistul care a înțeles deosebirile. Acestea existau, nu între cele două capitale, ci în sufletul său. Când pleci pe jos spre Paris și te oprești la Munchen este ca și cum ai pleca spre Roma și te-ai opri la Vladivostock.

Direcția contează, mai ales cand ai și un capăt de drum.

Daca n-ai capăt și mergi spre Paris, nici măcar Parisul nu te poate salva.

Te duci înainte, mereu înainte, și ajungi la bătrânete, cu picioarele zdrențuite, de unde-ai plecat.

Nici la Munchen, Brâncusi n-a acceptat să fie salvat, deși un berar, văzându-l deshidratat, i-a oferit, din milostenie germano-creștină, o bere- cum spune poetul- lungă cât veacul. Atâția artiști se salveaza în bere!… Brâncuși însă, nu: a zis “spre Paris” și la Paris s-a oprit. Prin Basel a trecut târându-se, la fel și prin Zurich.

Și elvețiencele au vrut să-l salveze. Atât văduve, cât și măritate. Un primar, un bancher, un colecționar de excentrici, un biograf- toți au fost impresionați de românul care înainta spre Paris pe jos, deși societățile de bineface cărau la Paris, cu un tren, tot felul de artiști damnați.

La poarta Parisului. Brâncuși a zis: “Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai ținut neajutat.”

În poza textului sunt eu, nu Bâncuși, nu Irina Rîmeș, nu o Pasăre Măiastră, dar tot un fel de Coloana Infinitului. Pentru că așa mă trezesc dimineața.

Leave a Reply

Your email address will not be published.