Încăperile astea în care locuiesc mi se par atât de primitoare, încât mă întreb dacă este cu putință ca, într-o zi, să nu mai existe, dar reflecțiile astea n-au nici o logică.
Mă uit cu prietenie la acești pereți pe care am agățat atâtea amintiri și atâtea povești si între care trăiesc mulțumită sau neliniștită, dar întotdeauna cu o intensitate care dă preț orei trecătoare.
Admir spatiul dintre o ferestră și alta și tot ce văd e ca într-un interior olandez.
Este o locuință la scară omenească, nu un sertar într-un imobil.
O locuință care nu este doar o aglomerare de obiecte, ci una care are suflet.
Tăcerea este adâncă, lumina se plimbă de la un cap la celălalt al zilei în această încapere și în biblioteca ce-o prelungește de cealaltă parte a peretelui.
