Copilul adultului din mine

N-am mai scris pe blog de cinci luni. Drept este și faptul că o problemă tehnică (da, iar o problemă tehnică) la blog m-a făcut să nu mai deschid nici laptopul decât arareori, că fac atac de panică atunci când am probleme pe care nu le pot rezolva și care depind de alții.
Este prima oară când scriu pe blog anul ăsta. Nu am ănceput anul bine și am stat puțin cu mine. M-am uitat la mine și m-am strâns în brațe.

Mă uit pe poze vechi, din copilărie, studenție, tinerețe și în nici una dintre poze nu sunt veselă.
Eram serioasă. De fapt, eram crispată, îmi făceam griji că nu sunt destul de bună, că ce o să spună lumea despre ai mei, dacă eu nu sunt la inălțimea așteptărilor. Am fost și complexată, cu ochelarii ăia nesuferiți, singura ochelaristă de peste tot. Am pierdut șirul zecilor de perechi de ochelari pe care mi i-am tot făcut de-a lungul timpului, adult fiind, ca să compensez toată suferința cauzată de purtarea lor. Acum sunt fancy, îi poartă și cei care nu au nevoie de lentile cu diopțrii.
Eram serioasă, făcându-mi mereu griji să nu îi supăr pe cei din jurul meu. Să nu creez probleme, să nu fac boacăne. Necăjindu-mă atunci când știam că dezamăgesc, nefiind cea mai bună.
Rușinându-mă, fiindcă mă chinuiam la examene, în facultate și retrăgându-mă în carapace.
Mă uit la poze cu mine și, cu experiența și înțelepciunea de acum, strâng în brațe copilul , adolescenta, tânăra care am fost.

Mi-am dat seama că am început să zâmbesc sau chiar să râd în poze, atunci când am fost singură printre oameni străini. Când am început să conștientizez faptul că sunt un om capabil să facă lucruri, că sunt un om pe picioarele lui. Că, la mii de kilometri, acolo unde nu conta al cui ești, am reușit, „pe persoană fizică„ să îmi fac un rost. Să am grijă de familie și de casă. Dar, indiferent ce am avut de făcut, m-am străduit (adesea și chinuit) să fac lucrurile căt pot eu de bine.
Mă uit pe recomandările de la foștii colegi de catedră sau din conducerea școlii , recomandări cu care am plecat din Kuwait, și din toate reiese că sunt „hard worker, trustworthy person, creative and assertive” și alte câteva caracteristici.

M-am obișnuit, după repatriere- care s-a petrecut la o vârstă ingrată pentru piața muncii (aproape 53 de ani), singură, aterizată într-un oraș și într-o țară din care lipsisem aproape 20 de ani- cu privirile malițioase, disprețuitoare, neîncrezătoare. Mai greu m-am obișnuit, după în timp, cu cele admirative și apreciative. Și acum îmi vine să mă ciupesc atunci când mi se spune ceva frumos. Fiindcă eu cred că fac ceea ce e normal și firesc să fac, mă comport așa cum cred că este frumos, și nu găsesc ceva extraordinar în normalitatea mea. Și poate că nici nu trebuie. De altfel, nu cred că mă mai poate paște pericolul urcatului la cap și trecerea la aroganță și suficiență.
Asta li se întâmplă celor care au ajuns la succes (ceea ce consideră societatea a fi succes) cu ușurință, ajutați, împinși, trași. Cei care au făcut lucrurile „pe bune” rămân oameni. Cu omenia mergi până la capăt.

În toată ecuația de mai sus, nu prea am avut grijă de mine. Am fost mereu atentă să fie bine cei din jurul meu. Astfel, simțeam că am un rost.

Apoi, într-o zi, când am mai așezat la locul lor lucrurile in toată viața mea cea nouă, cand am reînvățat să merg, să văd ploaia și zăpada, să urmăresc schimbarea orelor de lumină vară-iarnă și a nopților uneori nesfârșit de lungi și de albe, cand am terminat cu meșterii, cu așezatul, cu sortatul, mi-am zis: what’s next?
Încercări, tatonări, eșecuri, cateva reușite episodice, câteva succese.
La capătul tuturor zilelor, singurătatea.
Și atunci am început să mă uit la mine. Să mă gândesc la mine. Să vreau ca, în cei câțiva ani în care presupun că o să mai fiu suficient de vioaie și de mobilă, să călătoresc, să vizitez locuri, să ascult (și să văd) muzică, să găsesc frumusețea din jurul meu, oriunde m-aș afla.

Știu că nu e mult timp ca să recuperez tot ce n-am făcut, tot ce am ratat, din timiditate, din „ce-o să creadă ai mei”, „ce-o să zică lumea”, din teama de ridicol, din teama de a fi privită superficial.
Acum mă amuz atunci când oamenii nu știu cum să mă recomande, în unele conjuncturi, ”Ofelia…ăăă… Ofelia se îmbracă bine… ”
Fiindcă nu am o poziție socială, nu ocup o funcție, nu am o titulatură. Poate este și vina mea, fiindcă mereu m-am minimalizat, mai cu seamă în raport cu ceilalți.
Sunt Ofelia. Sunt Profesor. Sunt Mentor.
Chiar dacă îmi adun actele în dosarul cu șină pentru pensie. Astea nu dispar odată cu pensia. Rămân profesor, educator, mentor.
Iar acum zâmbesc pentru tot cât n-am zâmbit. Chiar si atunci când plâng, am senin pe dinăuntru.



Am făcut terapie, am mers recent la încă un curs, fiindcă „learning from the best” e una din devizele mele . Decât să fac ceva de mântuială sau ca să bifez pe o listă imaginară, mai bine nu mă apuc. De aceea nici nu am mai scris nimic pe blog de pe 31 decembrie 2021.

Și, chiar dacă o să fie greu acum să refac engagementul blogului, mă bazez pe voi.
Mulțumesc.

Acum plec la copii. Cei de la prima școală la care am lucrat când m-am întors, aniversează 10 ani. Și sunt tare fericită că m-au învitat. O să povestesc separat despre asta, fiindcă vreau să vă arăt și revista școlii. Și niște amintiri. Și să adaug și amintirile pe care le voi aduna azi, cu ei.

La mulți ani!




39 Comments

Add Yours
    • 2
      ofelia

      Paradoxul este că și acum sunt cu atât mai bine tratată cu cât crește distanța de casă 😉
      Razbat mai ușor printre oameni străini, în alte orașe, decât la mine acasă 🙁
      Te îmbrățișez, Andrei, știi tu <3

  1. 3
    Talida Soare

    Bine-ai revenit! 🤗

    Mă bucur mult să “văd” cum te uiți acum la tine! Și țin în brațe ce n-a fost bine 🖤

    • 4
      ofelia

      Mulțumesc, Talida dragă! De fiecare dată când nu scriu, este din cauză că ceva mă sperie: fie vreo problemă tehnică, fie niște oameni 🙂

    • 6
      ofelia

      Lena, tu ești unul dintre oamenii pe care, deși nu i-am întâlnit, i-am găsit și îmi sunt prieteni . Și îți mulțumesc pentru asta <3

  2. 11
    Veronica D.

    Ofelia, nu stiu cat valoreaza admiratia unei necunoscute de pe Facebook dar sa stii ca eu ma uit la tine cu mult drag si dorinta de a fi ca Ofelia one day.

    • 12
      ofelia

      Veronica, valorează mult. Oamenii necunoscuți au fost cei care m-au creditat cu încredere, de-a lungul timpului, mai mult decât cei din preajmă 🙂

  3. 13
    Neli Chiriță

    Melodia Paulei Seling, “Râd când îmi vine să plâng”, se potrivește acestui text așa cum mi s-a potrivit și mie deseori.
    Eu te îmbrățișez călduros și te susțin să continui acest proiect. 🥰

  4. 15
    Adina

    La mulți ani! Și felicitări pentru așternerea gândurilor frumoase. Pablo Neruda scria că “Timiditatea e o stranie stare de spirit, o categorie, o dimensiune deschisă singurătății. Dar și o suferință absolută, ca și cum ar fi două epiderme, iar a doua, cea interioară, s-ar irita și contracta în contact cu viața. Dintre toate trăsăturile omenești această virtute, ori acest defect, creează premisa perpetuității noastre”.

    • 16
      ofelia

      Adina, îți mulțumesc! Este o formă de terapie și asta. Care cred că este de folos și altor oameni. Nu este nicidecum victimizare, ci împărtășire ;*

  5. 17
    Iuliana

    Mulțumesc, Ofelia. După ce am citit articolul tău am luat decizia de a trai o experienta cu care nu toată lumea e de acord. Sa regret ca nu am avut curaj mai târziu? Cred ca asta e cea mai grea de dus povara: regretul. Asa ca, iată cât ești de inspirationala! Cu respect și admirație!

    • 18
      ofelia

      Go for it, Iuliana!
      Se spune că oamenii traiesc trei vieți:
      – cea pe care se așteaptă ceilalți de la el;
      – cea pe care crede el că se așteaptă ceilalți s-o trăiască;
      – cea pe care o trăiesc cu adevărat.
      Eu sunt la a treia. Presupun că despre asta este vorba și în decizia ta 😉

  6. 19
    Oana Otilia

    Iti multumesc pentru gandurile sincere pe care le-ai exprimat. Ma regasesc in fiecare cuvant scris in aceasta postare. Si ma intreb, oare cand am sa imi fac timp pentru mine.
    Toate cele bune!

    Otilia

  7. 21
    Alexandra Ceornei

    De fiecare dată când te găsesc prin cuvinte trăiesc o reală recunoștință. Poate pentru că rezonez mult cu felul în care pui sufletul pe masa scrisului. Sau pentru că mi-ai dat voie să văd realitatea ta și în timpul petrecut împreună. Te (re)descopăr înflorind mereu!
    Îți mulțumesc pentru inspirație. La mulți ani cu uimire!

    • 22
      ofelia

      Alexandra, de fiecare dată când trec pe strada noastră, mă gândesc la tine. Mereu mi-e dor de tine. Și mereu sper că o să ne mai adunăm laolaltă. <3

      • 23
        Dia

        Doamna draga, sunteti atat de distinsa, de inteligenta, inteleapta, vedeti frumosul, dati mai departe doar lucruri minunate. Va admir, mare grija la oamenii din jur, din pacate multi cauta numai sa judece, sa doboare, au talentul de a ne minimiza, jigni cu orice. Dumneavoastra va cunoasteti, va stiti valoarea,va rog ingnorati prostia. Mergeti spre oameni de calitate, spre cei care va apreciaza. Sunt putini, din pacate. Eu m am mutat de acolo din acest motiv, m am izolat si am preferat natura, cerul si cartile in locul oamenilor perfizi. Ma luau in ras si ma judecau din orice gratuit, ma minimizau cu orice pret, ba ca sunt saraca, ba ca nu sunt frumoasa, ba ca sunt de unde sunt. Dar in alte oras am gasit oameni buni, calzi care imi sunt prieteni din suflet , care nu intreaba de unde vin, ci unde vreau sa ajung, ci despre visuri, interese, arta, frumos. Va trimit ganduri bune si va admir, fiti puternica, dumneavoastra puteti orice! Sunteti minunata, capul sus spre cer. Acolo gasiti tot ce aveti nevoie.

        • 24
          ofelia

          Dia, I feel you. Eu nu mai sunt tânără, bucla de „creștere” (adică cele care reprezintă succesul sau ceea ce numim, generic, realizări) s-a cam închis, muncesc tot mai mult la cea de „contribuție”, cea care, împreună cu prima, contribuie la o viață împlinită. Eu sunt acum în bucla de „contribuție”. Și ar fi bine ca toți oamenii să își amintească de această natură duală a evoluției. Și să nu rămână în prima buclă. Este, dacă vrei, ca un 8 culcat, cu cele două bucle.
          Îți trimit toate gandurile bine să îți fie bine 🙂

  8. 33
    Raluca

    Va dorim o a doua jumatate a anului mai buna decat prima. Si nu numai. Sa va fie decada cum va este inima, nu cand e trista ci cand e buna.

  9. 35
    Lucia

    Scrie, Ofelia, scrie. Povestește-ne și povestește-te. Ai atâtea lucruri minunate de împărtășit, iar tu ești cu adevărat o poveste de OM! Te îmbrățișez cu mult drag, Milady.

  10. 37
    Anca

    MiNUNATA, EȘTI DRAGA OFELIA, TE IUBESC!

    Și eu mă regăsesc in cuvintele tale și te ADMIR PENTRU TOT CEEA CE EȘTI! Te urmaresc cu drag, citesc cu incantare ceea ce scri și imi doresc , intr-o zi să te cunosc personal.
    TOATE CELE BUNE SĂ SE ADUNE IN VIAȚA TA!

    • 38
      ofelia

      Anca dragă, eu sunt sigură că așa o să fie! Despre întâlnirea noastră, zic <3
      Pentru celelalte cuvinte, îți sunt recunoscătoare și prețuiesc <3

  11. 39
    Marlene

    Bine ai revenit! am citit cu placere si ma regasesc in “povestioara”!
    te imbratisez!chiar de ne intalnim doar online!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *