La nunți, la revelioane, la petrecerile de familie cu mulți oaspeți, se cântă în cor vechi melodii, mereu aceleași, din care oamenii cunosc câteva versuri. După miezul nopții, invitații încep să treacă la Olt, cu a lor mândră cu tot. Uneori, se află în treabă și ciobănașul cu trei sute de oi. Cobzarul bătrân îi zice și el. Spre ziuă, când barca pe valuri plutește ușor și-altă data o s-o facem și mai lată, când pe lângă plopii fără soț nu mai umblă nimeni, toată lumea fredonează un cântec-ghicitoare.
Cine-i născut în ianuarie se ridica în picioare și, la îndemnul vesel al cinstitei mese, bea paharul până la fund. Apoi stă jos, stă jos, stă jos. La fel și cine-i născut în februarie.Roata morii se-nvarteste, țac, țac, țac, trenule mașină mică, cei care au iubit doi ochi albaștri, mai frumoși, mai nu-știu-cum, continuă strigarea și, pe rând, din martie până în decembrie, se ridica în picioare și-și onorează emoționați șansa de a se fi născut cu un loc în calendar. E un joc de societate care ar fi să ia sfârșit odată cu ultima luna a anului.
Si așa se și întâmplă dacă, pe fondul bunei dispoziții generale, nu se răzvrătește câte un nestrigat. Câte un uitat la numărătoarea divină. Câte un sărit peste rând de soartă. Nu-mi imaginam că lista oamenilor iviți pe lume prin excepție, cel mai adesea prin acel gen de excepție care melancolizează întrunirea și face vinul din dulce, amar, poate fi așa întinsă. Cei născuți la șapte luni sau în anii bisecți, cei lepădați la ușa bisericii, cei care nu-și știu părinții, nici ziua venirii pe lume…
Cantecul ține douăsprezece luni. Dar dacă ridicăm paharul și pentru toți dragii noștri uitați la marea rânduială, cei fără timp, la adevăratul lui sfârșit, fi-vom bătrâni.