Bucuria din link

O zi pe care o trag greu după mine. Încă nu mi s-a așezat gândul că Ricci a murit iar eu tot îi dau din prin casă mingile si-i mut dinozaurul și rața roz.
Nici gândul că pisica Mika a dispărut de vineri.
Nici faptul că, tot zilele astea, s-au făcut doi ani de când a murit Aki.
Și că au fost Zilele Kuwaitului, casa adoptivă și bună a mea și a familiei mele, iar eu n-am spus nimic.
Nici despre o recentă mare dezamăgire umană, care m-a destabilizat. Despre asta n-o să vorbesc.
N-am apucat să povestesc nici despre cursurile la care am fost la Facultatea de Medicină, dar o să fac o dizertație despre asta.
Nici despre pozele pe care tocmai le-am privit, cu mine luminoasă, luminată cu lumină pusă de ochiul și de bucuria Corinei.
Nici despre alte proiectele prin care trec și eu, ba chiar zăbovesc, pe care promit să le povestesc.

Paradoxal este faptul că tocmai despre bucurii vorbesc cel mai greu. Fiindcă uluiala îmi taie respirația. Și vorbele.


Luată pe sus de valul panicii revărsate din televizor, din radio, din fb, am zis să fiu responsabilă și să mă apuce apocalipsa alimentarelor pustii cu niște cartofi, ceapă, lapte și roșii tocate, cu detergent de rufe și hârtie igienică. Așadar, așteptam cuminte Bringo.
Sunase și cineva, că o să vină cineva care are nevoie de cazare cât stă la tratament la oncologie la Iași, pacienta venind de la Rădăuți. Așteptam să vină cinevaul, să ajut familia și așa lovită de trei decese in ultimele șase luni, iar acum, de un cancer, sper tratabil. Mai facem și de astea, să le facem mai ușoară viața unor oameni, dacă putem. Dar, mai ales, dacă vrem. Iar eu vreau.

Și așteptând eu, dară, pe lăngă casă, executând diferite activități electro-casnice care îmi colorează viața în vesele și variate nuanțe de gri, mă uit pe notificări, +99, și din scroll îmi atrage atenția cea în care am tagg. Mno, aicea-i:
https://stirilevivafm.ro/editorial-tu-cum-te-vezi-la-55/
Și m-o bușit plânsul. De la titlu. Știți butonul ăla care mai ține zăgazul și atâta să-l atingi, că o ia la vale toată emoția adunată? A fost „pushed button”. E bine c-am plâns. Mulțumesc, Corina, pentru că m-ai adus plânsul ăsta limpezitor. Și poate că ar trebui să mă îmbrățișez mai cu drag și cu îngăduință. Și poate ar trebui să mă privesc cu admirație și să nu mă mai autosabotez.

Și poate că ar trebui să spun iar, deși am mai spus-o, că întâmplări ca asta, experiențe ca cele povestite (și ca încă multele nepovestite, dar poate o să le vină vremea) mă energizează și îmi dau putere să nu mă opresc. Fiindcă să știți voi, dragii Ofeliei, că aș putea sta liniștită in casă, bând Nespresso și uitându-mă la filme, citind și ascultând muzică.

Dar, dacă aș face doar asta, și voi ați zâmbi mai puțin, poate, decât o faceți, cu mine printre voi.
🙂


Leave a Reply

Your email address will not be published.