În viață, tot ce facem este despre alegeri. De data asta am tot mai mult impresia că nu este nimic de ales. E clar ca lumina. Avem de mers pe drumul ăla care nu este deloc neted. Suntem pe un șantier. Putem să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de curățat, să clădim și să lăsam în urmă (despre mine zic, că deh, am și eu o vârstă) frumușel. O fi simplu să dăm foc la casă și să „fugem”, dar nu este nevoie. Avem casa noastră, asta bolnăvioară, care poate fi reanimată duminică și apoi scoasă de pe aparate.
Tot învârt gânduri peste gânduri. Scriu pe rețele, nu postez, am devenit anxioasă, am ajuns să aplic terapia prin block, ceea ce nu este o soluție, apoi iar scriu și las în draft, încerc să îmi văd de viața mea, dar undeva, behind my mind, cum se zice, rulează un film în care nu vreau să fiu.
Nici măcar nu-mi mai este frică. Nici milă. Mi-e silă. Mi-e lehamite. Am ajuns ca un dublu olimpic internațional să trebuiască să ne arate diploma de bacalaureat. Am ajuns să o blamăm pe partenera candidatului meu că nu se machiază și nu are zeci de poșete și perechi de pantofi. Am ajuns să ne agățăm de derizoriu și să nu ne dăm seama că economia este cea care ne ține în funcționare.
Zilele astea am vorbit cu oameni care chiar au din ce trăi. Treaba e că oamenii ăia, dacă își iau bagajele, ei au din ce trăi până la a paișpea generație, doar că ar rămâne fără joburi niște mii de familii. Care, ce să vezi, o să vrea ajutor social.
Mă doare ura asta care ne separă, segregația asta pe care am mai simțit-o în anii ’90. Și mă doare orbirea asta în fața evidențelor, a logicii, a rațiunii, a argumentelor.
Aseară am mers la un concert de muzică barocă. Când am ajuns acasă, mi-am pus mâinile în cap. Jurnaliști acuzați de „asasinat mediatic”. Și nici măcar nu mă mai miră nimic din ce născocește GS, ci mă doare faptul că cei care îl susțin nici măcar nu se uită și dincolo de ce le livrează el și echipa. Mă umple de nepuțință faptul că nu se discută pe argumente și se țipă. Mulți din oamenii ăia nu își iau informații din afara bulei lor de ură și de Gică-contra. Au ajuns americanii să ne zică: oameni, aveți opțiunea Rusia și opțiunea America. Să nu înțelegem că, fără fonduri europene, România va fi un mare șantier abandonat. Știți scheletul numit „Casa Radio”? Ei, extrapolați. Cam așa vor arăta și autostrăzile pornite, și celelalte proiecte pornite cu bani europeni.
Mi-e frică de starea asta în care preoți indeamnă oamenii să îl voteze pe GS. De primari nu mă mir. Nici de alți politicieni.
M-a revoltat, însă, filmul postat de Selly, in care spune: cine sunt eu, să vă zic cu cine să votați? Dar atunci când le spui ce telefon să își cumpere, ori cu ce șampon să își spele părul, cine ești tu? Păi ești o persoană a cărei comunitate ține cont de sfatul tău, aia ești, Selly! Că dacă cei pe care îi îndemni să facă research, își iau info de pe conturile de tik-tok alea pe care le livrează boții? E ca și cum i-ai împinge înspre GS.
Știți ceva, dragi influenceri? În situații de criză, brandurile taie de la marketing, așa să știți. Când trebuie să iți reconsideri bugetul, tai de la vacanțe, de la restaurante, nu de la mâncare. Așa încât, degeaba evitați să vă poziționați, ca să nu pierdeți contracte și cadouri.
M-a umplut de silă și Antonescu. Și nu pot să scap de gustul amar al gândului că omul ăsta, la fel ca Lasconi, dacă intra în turul doi, ar fi fost votat ca fiind răul cel mai mic.
Am obosit. În 35 de ani, în turul întâi a fost prima oară când am votat pentru un candidat, din convingere, nu fiindcă e cel mai puțin nociv. Și mi se pare tare trist că, acum, când chiar putem să ne curățăm, încă mai avem emoții care ne dau viețile peste cap.
Nu sunt influencer. Sunt un om simplu, care a reușit să adune o comunitate pe SoMe. Ați venit fără să vă dau discounturi și giveaways la branduri, ci fiindcă ați vrut voi. Ați văzut la mine poate ceva ce vă înspiră, ce vă dă o altă perspectivă asupra vieții, a vârstelor. Merg pe unde am treabă și vine la mine câte o persoană care îmi spune că mă știe, că are încredere în ce fac și spun. Aseara, în pauza concertului, au venit la mine două tinere, eleve la Colegiul Național (olimpice, btw), care mi-au spus același lucru. M-am topit de drag.
Fiindcă eu așa vreau să trăiesc, înconjurată de tineri care merg la concerte de muzică clasică, care se educă aici, la noi acasă, care să vrea să trăiască aici.
Dacă aveți încredere în ce fac și spun, atunci când mă întrebați despre rame de ochelari, pantofi și alteceuri, vă rog să aveți încredere în ce vă scriu aici, unde o să rămână:
Nu e un drum ușor. Din experiența mea de viață, vă mărturisesc că deciziile cele mai grele, cele care m-au împins înainte, au fost cele luate atunci când eram la pământ. Acum, în zilele astea, România este la pământ. O putem împinge înainte. Mobilizați-vă prietenii, mergeți împreună, faceți ce știți voi că poate funcționa. Cu cei care nu sunt deciși de direcția bună, discutați pe argumente. Nimeni nu îi trimite la război, nici nu îi îmbracă în fustă. În mod paradoxal, cei care se opun schimbării sunt primii care vor suferi. Nu înseamnă că, dacă n-ai credit la bancă, nu te atinge unda de șoc a ROBOR.
Eu am trăit și în comunism, ba chiar anii studenției și cei de stagiu post-universitatr au fost cei mai grei din timpurile comuniste. Am rezistat. Am trăit anii de frică, în care, dacă erai intelectual, erai ciocoi. Am plecat la muncă și am locuit în gheto, am măturat păr în salon și am învățat, ori de câte ori a trebuit să decid ce fac cu viața mea, că orice muncă se poate face cu demnitate. Nimeni nu iți ia demnitatea decât dacă tu accepți. Am avut cancer. Am făcut voluntariat. Am trăit starea de război, război pe bune. Am trăit viața de însoțitor al unei persoane dializate (soțul meu), cu toate costurile financiare aferente. Mi-am pierdut soțul. M-am repatriat. Am muncit. Așadar, sunt destul de rezilientă și de antifragilă. Știu de unde să tai, cum să mă repliez. Dar de ce ar trebui să fac iar asta, când am optiunea să am, în sfârșit, o bătrânețe în care să nu stau la pândă, cu garda pusă, tot timpul?
Nu este deloc în regulă să ne întoarcem la starea de a trăi fiecare pe cont propriu. Chiar putem să trăim în comunitate. Una în care măcar să ne simțim în siguranță. Protejați. Nelăsați să ne prăbușim. Trași de umeri în sus. Încurajați.
Vă rog, mergeți și puneți ștampila pe România aia luminoasă. Decentă. Onestă.
Vă rog!
Credeți-mă, o spun mai mult pentru viitorul vostru, decât pentru al meu. Eu pot să plec să trăiesc simplu, pe un mal de apă. Nu mai zăbovesc mult pe aici pe planetă. E pentru voi. Pe termen mediu și lung. Nu mă ating hate-ul și invectivele pe care le-am primit zilele astea, de „expirată” și câte altele. Mă consider un cetățean respectabil, care a făcut, prin felul în care a trăit, cinste tării ăsteia. Am făcut lobby pentru România, pe vremea când colegii mei englezi știau despre noi doar alba-neagra. Mi-au spus toți colegii cu care am lucrat că au o altă impresie despre România și despre români, de când ne cunosc pe noi. Rachel, profesoara mea, mi-a spus că ”o fac să se simtă incompetentă”, asta fiindc în sens de compliment, eram o surpriză plăcută și neașteptată pentru ea. Persoane din familia regală și din anturajul lor, m-au ales și m-au primit în casa lor. Aici, fără să am un statut social sau o funcție, am dovedit că sunt o persoană respectabilă.
Eu am călătorit cu viză, știu cum este cu așteptarea. Dar îmi place să plec la aeroport cu cartea de identitate și, dacă vreau, să plec la Barcelona sau la Roma, Paris, Viena. Îmi place ca, în afară UE, să primesc viza pe pașaport, în aeroport, la destianție, fiindcă sunt cetățean european. Știu cum este fără toate astea. Știu cum este și fără internet. Și știu cum să supraviețuiesc. Am o vorbă: daca am trecut prin toate câte am trecut și încă mai pot zâmbi, înseamnă că și dacă vine bomba atomică, eu și gândacii de bucătărie o să ieșim cumva la liman. Dar nu vreau să trăiesc așa.
Nu mă interesează dacă îmi dați unfollow, dar mă interesează să vă gândiți și să îi influențați și pe cei din jurul vostru să se gândească lucid, nu emoțional, să își proiecteze puțin viitorul. Eu am scos peste 1000 de boți zilele astea, nu mă interesează cifrele de SoMe, cunosc oameni care au zeci de mii de followers dar nu au credibilitate. Nici eu nu îi cred pe mulți dintre ei. Eu #nuammințit .
Societatea este divizată. It is what it is, vorba nesimțitei ăleia care se erijează în reprezentata tinerilor. Un candidat care instigă, îi etichetează pe cei care nu sunt adepții lui, iar, recent, îi amenință „individual”, care pune pumnul în gură presei. Unul care nu candidează pentru el, ci pentru altul, care, ce ridicol, vrea referendum care să il scoată pe el de la președinție, apoi alegeri anticipate, Nici nu îi pot scrie numele, fiindcă ar trebui să tastez cu degetul mijlociu, pardon me. Unul care a candidat la niște alegeri pe care le contestă, de fapt. Ceva mai absurd nu cred că poate exista.
Am lăsat pauză, să nu îi pun alături.
Și un candidat care nu promite lapte și miere, ci care, așa cum a dovedit că mereu a făcut treabă, serios, civilizat, că va munci pentru România cea integrată în structurile europene ei euro-atlantice. Numele acestuia este Nicușor Dan. El este președintele meu.
Vă îmbrățișez. Aveți grijă de voi. Și de noi.