Poate și fiindcă am trăit o viață în țară cu clima caldă, dar cred că într-o foarte-foarte mică măsură, am tot felul de papuci.
De fapt, îmi place să stau în casă îmbrăcată și încălțată comod, dar așa cum aș sta și dacă aș avea o prietenă la o cafea.
Sau dacă o vecină ar bate in ușă. Sau un curier.
Sau ar interveni ceva și ar trebui să ies într-un minut pe ușă. Sau mă duc la demisol sau duc gunoiul și ies dincolo de ușă, dar tot prin bătătură.
Asta-mi amintește de o întâmplare de acum mulți ani, să tot fie vreo 20. Ne mutaserăm într-un complex cu mulți westerns. Într-o dimineață, eram acasă și a sunat o vecină, venise să ne cunoaștem, am invitat-o in casă și a zis că nu stă, că vede că plec în oraș. I-am spus că nu plec nicăieri.
“- well, you’re dresses up like you are ready to go outside;
– this is how I stay around the house.”
Mi-am amintit deseori faza asta, de-a lungul timpului. Nimic sofisticat. Spălat, pieptănat, niște haine comode, în care să pot să fac treabă, papuci sau mocasini. Uneori și puțin machiaj. Și musai parfum. Și, desigur, cercei. Ceasul nu se pune, cu el dorm, eventual îl schimb cu altul, după chef. Toate astea, în concordanță cu ce activităță urmează să fac. Că una e să citesc, să cos, să desenez, să scriu, alta e să calc, să fac mâncare, curat, etc.
Pentru mine. Nu pentru probabilitatea de a da nas în nas (mă rog, acum, mască în mască) cu careva.
Pentru că ceea ce contează este felul în care suntem noi, cu noi, tot timpul, nu pentru poze instagramabile.
Asta ne reprezintă, ce facem zilnic, în mod constant.
