De câțiva ani, nu mai știu ce să fac cu mine la sfărșit de august- început de septembrie.
Dincolo de asta, taman ieri (sau o fi fost alaltăieri?…) ziceam că supraviețuim de pe o zi pe alta, că ne lipsește proiectul.
Eu, când n-am un proiect, mă prăbușesc. Este ca și cum n-am direcție, n-am ceva stabil de care să mă țin și pe care să mă concentrez, pe care să construiesc.
Astăzi începe anul meu nou. Pentru cei care mă știu, știu că așa socotesc eu anii: din septembrie până în iunie.
Cu unele pauze (cele în care am lucrat la uzină, între liceu și facultate), socotesc anii din Septembrie. Cand eram copil, până a intra la grădiniță, tot toamna începea anul, pentru că mama era învățătoare; apoi au fost școlile, de la grădiniță până după facultate, din ’65 până-n ’85. Și iar, din ’94, când plecam, la sfârșit de august, în Kuwait, pentru încă un an de muncă. După ce am venit în România, în 2013, mi-am propus să-mi acord un an să despachetez, să mă așez, să mă acomodez. Am despachetat. M-am asezat. De adaptat, nu am reușit așa cum aș fi vrut. Au urmat anii de predat sau colaborat la școli.
Cred că de aia mă simt eu mai tânără decât vârsta mea, fiindcă anii mei au câte zece luni 🙂
Am rămas o rebelă. Și cu liniștea, acum, spre apusul vieții, că pot să îmi permit să nu rămân acolo unde nu mai pot zâmbi. Este extraordinar că pot face asta, după ce atâția ani am făcut ce trebuie ca să fie bine.
Nu este în firea mea să mă detașez până la a nu-mi mai păsa.
N-am avut un an prea bun. Ori poate am cerut prea mult de la mine si m-am dezamagit.
Mi-a rămas obiceiul scrierii pe planner a măcar unui lucru de făcut; oricât de mărunt este, seara este o bucurie să bifez că am făcut lucrul respectiv. Este ca și cum n-am trecut timpul fără nici un folos.
Azi, întâi septembrie, am mers mai mult de 10k pasi, din nou. Nu că ar fi mare scofală, atâția oameni fac asta, pe lângă alte o sută de treburi zilnice. Dar, pentru mine este, că n-am avut niciodată grijă de mine, mereu m-am ocupat de cei din casă și de cei dragi, din jur. Renunțam la ceva pentru mine, ca să ajut, chiar dacă asta îmi aducea prejudicii.
De la o vreme, am început să mă gândesc și la mine. Am nevoie de mine, ca să pot să mă ajut.
Atenția pe care o acord unor oameni a început să fie finită.
Nu mai sunt dispusă la concesii nesfârșite.
Am păreri articulate.
Știu cum sunt. Până unde pot merge.
Țin la o decență a limitelor.
Nu încerc să par ceea ce nu sunt.
Știu unde să mă opresc.
Păstrez dorința permanentă de a învăța.
Contextualizez.
Mă minunez.
Prețuiesc.
Mi se pare uneori că viața e prea vastă și prea împovorătoare pentru un simplu individ. Ca să-i faci față trebuie într-un anume fel să o eviți,să te ascunzi de ea, uneori, într-un pliu al vieții.
Cu gândul ăsta plec spre întamplările drumului care începe chiar acum, iar.
La mulți ani! 
