Astăzi e ultima dată când mai am 60 de ani.
Și nu știu dacă să mă bucur sau dacă să rămân în groapa de potențial pe care mi-o generează orice sărbătoare.
Să mă bucur că încerc și uneori reușesc să rămân echilibrată, rațională și realistă, cred că asta ar trebui.
Să mă bucur că reușesc să trăiesc, totuși, cu handicapul că nu prea știu să trăiesc având de-a face cu oameni fără cuvânt sau fără morală, cu mitocania, cu bășcălia, cu rasoleala.
Să mă bucur că filtrele pe care mi le-am setat ca sisteme de apărare, încep să funcționeze; fără a mă înrăi, in ciuda dezamăgirilor și-a gustului amar.
Să mă bucur că ai mei sunt bine, binele ăla relativ.
Că eu sunt bine; mă rog, peste linia de plutire.
Că nu mi-e foame. Nici frig.
Că am prieteni care mă îndrăgesc și se gândesc la mine cu zâmbet pe față.
Că am in viața mea câțiva oameni la a caror apropiere nici n-aș fi îndrăznit să visez, și care, totuși, imi sunt prieteni, deși sunt persoane importante.
Că și oamenii care nu mă plac, nu pot spune despre mine că n-am caracter.
Că pe unde am trecut nu numai că n-am trântit ușa, dar am lasat-o deschisă.
Că primesc vești de la foști colegi.
Că atunci când mă văd, foștii elevi îmi sar în brațe, deși am fost, mai degrabă, un profesor solicitant.
Că am bucurii simple.
Că mă plimb pe jos pe străduțe.
Că vanzatoarele de la pravaliile din cartier mă îndrăgesc.
Că femeia de serviciu sare să mă ajute când ma vede cu bagaje.
Că nu ma blazez, neputincioasă.
Că visez.
Că mă minunez.
Că trăiesc.
Că prețuiesc.
Că am Facebook.
Și Instagram.
Și blog.