Anul Nou.
Cu unele pauze (cele în care am lucrat la uzină), socotesc anii din Septembrie pănă în Iunie.
Când eram copil, până a intra la grădiniță, tot toamna începea anul, pentru că mama a fost învățătoare; apoi au fost școlile, de la grădiniță până după facultate, din ’65 până-n ’85. Și iar din ’94 când plecam la sfârșit de august, pentru încă un an de muncă.
Ultimii ani au fost unii în care-mi propusesem să mă despachetez, așez, acomodez. M-am despachetat. De așezat, nu m-am așezat. Nici grijă de mine n-am avut așa cum ar fi trebuit. Tot neadaptată sunt pe jumătate. Mi-e greu cu lipsa de cuvânt, de punctualitate, cu satisfacția de-a trage-n piept și de-a păcăli, a trișa, a scurta etape, până la a le sări cu totul, și cu alte păcate de care ne lovim la tot pasul și pe care le gestionez greu. Ca să mă pot obișnui, ar trebui să mă mai tăbăcesc. Asta nu cred, însă, că e posibil. Încerc totuși să mă detașez. Sper să nu mă detașez până la a nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic.
N-am avut un an prea bun. Ori poate am cerut prea mult de la mine și m-am dezamăgit.
Semnele pentru anul ce vine sunt bunicele: să mă bucur de ce am, iar asta nu înseamnă obiecte. Abia aștept să încep. Îmi doresc ca oamenii să se bucure de mine la fel de mult pe cât mă bucur eu de ei. Îmi doresc să fiu cu oameni și să fiu de folos. Și să ne bucurăm.
La mulți ani!