Cuvreo săptămână înainte de ziua mea, m-am gândit cam cum o să întâmpin cei 65. O să stau în casă singură, plângându-mi de milă sau o să fiu pe undeva plecată hai-hui? Si am început să mă uit la avioane spre Florența- de care mi-e dor tare și care este atâââât de frumoasă, am căutat spectacole la Scala, la Opera Garnier, la Liceu… Am simțit că, în starea în care sunt, am nevoie de un loc foarte familiar, așa încât pusesem pe listă Dubai și Barcelona. Vorbisem cu Mihaela cu câteva zile în urmă, de-ale noastre, și îmi povestise că merge la Madrid la ziua fratelui ei, că vor să o aducă și pe mama lor, de aceea nu prea luasem în calcul Barcelona- fiindcă Barcelona fără Mihaela nu este Barcelona-mea.
Luni dimineață, hotărâtă să văd ce bilet de avion cumpăr până nu devine prohibit costul, mă așez la laptop și încep să caut. Când sună telefonul. Mihaela mea: auzi? dar tu de ce nu vii incoace? că de câteva zile mă gândesc să te sun, dar acum aseară m-am întors de la Madrid.
În următoarele zece minute mi-am cumpărat bilet de avion.
Am plecat cu o zi înainte, pe 19.
20 octombrie. 65 de ani.
Contrar celor care încearcă să mă jignească, vorbind despre mine cu „baba aia”, eu sunt bucuroasă că am ajuns aici. A fost un drum lung, anevoios, cu căzături, julituri, oase rupte, creieri zdruncinați, dar și cu multe frumuseți. Atât de multe, încât eu chiar consider că sunt „pe plus”.
Vârsta nu este doar un număr. Vârsta este Viață. Și este atitudinea pe care o ai față de numărul ăla.
Anul ăsta pe care l-am încheiat, al 64-lea, a fost sinusoid. Cu câteva întâmplări care m-au destabilizat, dar și cu alte întâmplări absolut înălțătoare, care m-au făcut să mă uit la mine cu drag. Pe care le-am pus bine acolo, la „portofoliul” inimii.
Nu aș vrea să le enumăr pe cele care m-au durut. Voi aminti doar câteva din cele bune:
– invitația la aniversarea Katerinimou;
– prezența la Gala Elle;
– invitația la Gala Unforgetable;
– invitația Crinei Ciocian să fiu speaker la conferințele The Woman, la Cluj, de unde am plecat cu amintiri și noi prietene;
– prezența la Mercedes Benz- Bucharest Fashion Week;
– interviul din revista ”După afaceri”- suplimentul print al prestigiosului Ziarul Financiar;
– invitația Lorenei Buhnici la un interviu în format podcast care mi-a umplut sufletul;
– intervenția la Radio România Cultural, în care am propus spre audiție opera Adriana Lecouvreur;
– invitația de a fis speaker la Bussiness Days;
– invitația în podcastul „Despre Curaj”, al lui Radu Glonț;
– întâlnirea cu studenții de la Facultatea de Litere București, Sectia Comunicare, la invitația Corinei Ozon;
– workshopul, al doilea an la rând, cu designerii participanți la „Arteast Fashion Weekend” și prezența în jurizare, la invitația Alinei Cosoi;
– colaborarea cu Oana Lupaș, unul dintre cei mai titrați designeri români, de a prezenta în închidere la lansarea în premieră a colecției 2025 în cadrul Romanian Creative Week.
– concertele de la Festivalul George Enescu;
– Fashion Icon Guest la invitația Viorelei Dimici, organizatoarea „Privee Fashion Event”, deja la a treia ediție în România;
– colaborările de personal styling;
– campaniile la care știu că am contat, chiar dacă nu am apărut;
– campania pentru The Mad Shoes, făcută cu mijloace proprii, dar cu mult suflet;
– invitația lui Adrian Mironescu în emisiunea „Optimism”, la Radio Hit;
– invitația la ”Behind Beauty”, primită de la Alexandra Boitor, de a fi speaker pe 22 noiembrie;
– mesajele pe care le primesc de la femei cu care nu am avut ocazia să mă întâlnesc, care îmi mulțumesc pentru că le inspir;
– doamnele care mă opresc, random, în diverse locuri, să îmi spună că mă știu de pe IG sau FB și că mă „urmăresc” și mă admiră;
– fetele de la magazine, care îmi zâmbesc, îmi dau binețe și îmi spun „săru-mâna”, așa sunt de tinere și de dulci;
– conversațiile telefonice pe care le am cu prietene, care fac ca distanțele geografice să nu conteze.
De ziua mea, m-am simțit răsfățată. Am stat cu Mihaela la povești, nici nu știu de unde mai avem ce ne povesti, că oricum suntem mereu pe whatsapp. Apoi am ieșit la plimbare, iar seara am suflat în cele două torturi, cel de la Mihaela și cel de la Dragoș și Sebaștian și am comandat câteva gustări spaniolești și pizza.
Nimic pompos, nimic, grandios, totul simplu și plin de bucurie și de iubire. Așa cum e bine și frumos.
Ăstimp, telefonul meu s-a umplut cu mesaje pe whatsapp, FB, IG, mess, cu urări pe FB și IG, îmi bâzâia ceasul la notificări.
Mi-a fost greu să decid ce fac. Dacă începeam să citesc și să raspund urărilor, nu cred că mai ieseam din casă măcar două zile, deși, la ochii de acum, evit să stau multe ore pe telefon. Așa încât am luat hotărârea să stau cu Mihaela și cu Barcelona, să mă rup de tot și toate, să mă debranșez de la telefon, de la SoMe, ca pe vremuri. Am folosit telefonul doar pentru făcut poze. Poze la care încă nu m-am uitat, dar e vreme.
Încerc, scriind aici confesiunea asta, să vă rog să nu considerați vreo secundă că a fost un gest de suficiență, de misecuvinism, de aroganță. A fost nevoia mea acută să mă rup niște zile de la tot. Fiindcă am o perioadă solicitanță și încerc nu doar să nu clachez, ci să mă și mențin senină și luminoasă. Deși îmi este greu.
Sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare gând bun, pentru fiecare urare, pentru fiecare minut pe care mi l-ați dăruit, scriindu-mi și gândindu-vă la mine. Iar pentru asta, nu am destule cuvinte să vă mulțumesc așa cum aș vrea.
Îmi doresc un 65 senin. O fi mult?… O fi puțin?…
O să iau la mână toate mesajele. Mi-am pus target să reușesc săptămâna asta. Am o listă lungă „to do”, însă sunt hotărâtă să îmi fac bucuria asta.
Acestea fiind spuse, MULȚUMESC.
Cu majuscule.