N-am mai scris de mult timp pe blog.
Am scris, însă, tot mai mult, în cap. Atât de mult!… Atâta devălmășie e în capul meu!… Așa o avalanșă de gânduri, idei, amintiri, locuri, doruri, uimiri, oameni, dezamăgiri, muzică, mirări!…
Azi sunt opt ani.
Perioada de până la a pleca de tot din Kuwait (cea în care am sortat, împachetat, dat, lichidat) a fost precedată de o lungă perioadă de frământări dacă decid bine, dacă nu o să regret hotărârea irevocabilă. O să scriu despre asta altă dată.
De prin ianuarie am început să mă proiectez cum va fi aici și ce o să fac. Nu aveam nici un plan, deși știam ce știu să fac bine, dar eram și conștientă de faptul că sunt o străină în oraș, care nu cunoaște pe nimeni, care are 52 de ani (deci este ca și moartă pe piața muncii), care nu trăise aici în ultimii douăzeci de ani și nu avea nici o pârghie de unde să apuce noua viață, aceea de femeie singură, ostenită, neechipată pentru jungla umană. În februarie am anunțat oficial că din septembrie nu mai încep un nou an școlar.
Am început să mă gândesc ce pot lua cu mine. Și am început și formalitățile pentru ca Aki să aibă toate documentele formale și medicale pentru a veni cu mine, fără carantină aici. Trebuia și un zbor care să accepte pets la bord. Apoi, împachetatul.
Despre împachetat o să scriu, de asemenea, separat. Fiindcă nu a fost doar un împachetat de obiecte. A fost viață la care am renunțat, pe care mi-am rupt-o din carne, au crize, căderi, tmeri, sperieturi.
Despre cum am ajuns la spital, după sperietura pericolului în care m-am simțit atunci când au venit niște oameni să ia niște lucruri.
Despre ce lași în urmă.
Despre ce nu poți să iei.
Despre ce iei cu tine.
Despre cum calci prin locuri, știind că este ultima oară.
Despre cum mergi la școală, socotind AMR-ul care rupe din tine, nu te bucură, deși știi că tu ai decis.
Despre mesaje desenate și scrise de copii.
Despre îndoieli. Despre copii, bucurie, candoare.
Despre respect.
Despre a avea rost.
Cu câteva zile înainte de zborul spre România, a venit fratele meu, ca să nu mă destabilizez total, în zilele alea. Când a ajuns el, deja dormeam pe jos, pe o saltea și pe niște pilote, în livingroom, mai aveam căteva lucruri pe un stander și alte câteva în bucătărie, care era mobilată și complet utilată. L-am dus în locurile în care mergeam cu Gelu, s-a minunat de câtă vegetație era de-a lungul șoselelor și printre case, mi-a fost ancoră, mi-a făcut trăibile zilele alea, m-a ajutat cu Aki.
Am plecat singură, așa cum am trăit în ultima perioadă, cea în care boala, timpul, banii, nu ne-au mai permis să facem petreceri, să socializăm.
Pun aici pozele astea care îmi mângâie sufletul și gândul că am făcut ceva bun. Mai mult nu pot acum.
De preamult. De preapuțin. Sunt de la copii. Le-am adus cu mine acasă. Sunt intr-o cutie. Pe care am deschis-o azi, iar.
